Cu toții am cunoscut în copilărie o tanti Vio: o doamnă mai degrabă dichisită, dar la standarde mic urbane, casnică sau cu o slujbă nu foarte solicitantă intelectual, care era drăguță cu toată lumea, dispusă să ajute, cu un aer între confuzie totală și bovarism, dar veselă când venea vorba de subiecte mărunte, bună gospodină, neconflictuală, care vorbea rar și cu teama să nu facă greșeli de exprimare.

De prin adolescență, însă, tanti Vio ni s-a părut mai degrabă tristă în evidenta ei limitare, un fel de văcuță condamnată să rumege la nesfârșit aceeași mână de iarbă, fără să înțeleagă niciodată nici de ce face asta, nici de ce ar face altceva, închisă în niște automatisme bovine derulate între grajd și pășune. O dată cu maturitatea noastră, tanti Vio a devenit aproape invizibilă, un soi de fantomă cu coc de burete și gușă de bătrânețe.

Tanti Vio nu reprezintă doar o categorie abstractă, teoretică, ci este fiecare exemplar dintr-o cireadă de clone cu caracteristicile descrise mai sus.

Tocmai de aceea, în șiretenia lui perversă, țăranul mustăcios a ales o astfel de rumegătoare: știa, din copilăria de la Gratia, că, dacă nu face buba neagră și o ia razna, vaca îi este veșnic loială. Adică molfăie placidă ce-i pui în iesle, se lasă mulsă fără să protesteze, poartă și talangă la gât, e violentă doar cu muștele care o mai înțeapă și învață relativ repede drumul între casă și tăpșanul de păscut.

Ce cataclism cosmic ar trebui să aibă loc în imensitatea universului ca o astfel de joiană să capete, brusc, personalitate? Ce transfer de identitate ar trebui să se producă pentru un eveniment atât de improbabil? Ce să o mâne în luptă pe umflata cu privire blândă ca, într-o zi, să se creadă vreo bivoliță sălbatică care să împungă leul în vintre?

Dar, chiar și dacă asta s-ar întâmpla, ce ar face, după momentul de nebunie temporară, bălțata noastră? S-ar opri, catatonică, cu botul înspumat, ar mugi de câteva ori, și ar cădea epuizată neuronal, așteptând să fie salvată de țăranul mustăcios care-i e stăpân și care-i dă un sens mecanic, repetitiv, vieții ei anoste.

În cel mai rău caz, dacă mustăciosul ar fi răpus de vreo nenorocire, ea ar fugi cât ar vedea cu ochii în aceeași direcție, dar în sensul opus pericolului. Până atunci, însă, e liniște. E adevărat că, uneori, la gard pare că se adună furci și topoare, dar tiparul vieții ei bovine nu se schimbă.

Doar, din când în când, mustăciosul se mai ascunde după ea când e agitație la poartă, lăsând să se înțeleagă că nu e acasă. Dar ea știe mai bine: urmează mulsul, apoi încă o mână de fân, apoi țesălatul. Viața e bună. Așa că ea e mulțumită: muuuuu... muuuu... PSD.