Pe Campo de fútbol de Vallecas, în districtul madrilen Puente de Vallecas, Radamel Falcao García Zárate înscria, cu un șut în diagonală din zece metri, în poarta Barcelonei. Era minutul 30 al meciului. Înainte cu câteva minute, Sergiño Dest ratase din doar doi metri (a șutat peste poartă), cam ca în El Clasico pierdut cu numai trei zile înainte (când ratase de la vreo șase metri, tot peste poartă). În minutul 72, Memphis Depay a șutat slab de la punctul de la 11 metri și portarul lui Rayo Vallecano a respins mingea în față (dar nu cât balonul să ajungă la Depay). Atunci, cu 20 de minute înainte de final, meciul a și murit, de fapt, ca un bolnav de COVID intubat la ATI pentru care chestiunea decesului nu mai ținea de "dacă", ci doar de "când".
Tot meciul a fost greu de privit de fanii catalani: zeci de pase greșite, centrări la întâmplare, șuturi departe de poartă, o decuplare evidentă de la orice dorință de a juca fotbal și de a câștiga, frustrare.
Pe margine, total abulic și neputincios, Ronald Koeman privea cu un rictus scremut jocul. A fost și ultimul lui meci pe banca Barcelonei: președintele Joan Laporta i-a comunicat încă din avionul spre Catalunya că este demis.
Joi după-amiază, mai toată presa sportivă a planetei îl dădea pe Xavi aproape sigur ca succesor al lui Koeman.
Și tot joi după-amiază, România avea un președinte în Egipt, un premier cu atribuții parțiale agitându-se să jocuri politice absurde, un premier propus fantomatic și pe Șoșoacă făcând spume la gură în Parlament pe tema certificatului verde. Adică tot atâtea amănunte insignifiante.
