Doar 10% dintre românii afectați de anorexie se tratează, acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu auzim mai des despre această boală. Un alt motiv ar fi abordarea practicată multă vreme, cea conform căreia tinerele afectate de anorexie ar fi într-o permanentă competiție cu mama - fapt care aduce o anumită stigmă asupra familiei celui afectat - dar și insistența medicilor asupra creșterii rapide în greutate, detaliu care îi face pe mulți dintre cei afectați să nu caute sprijin, pentru că teama cea mai mare a anorexicului este tocmai luarea în greutate.
Elena și cu Dana, două mame a căror viață s-a schimbat aproape peste noapte când și-au dat seama de pericolul în care se aflau fiicele lor, au fost dispuse să discute cu Newsweek România despre experiența prin care au trecut
Elena este educatoare, are o familie numeroasă și o relație bună cu fiecare dintre copii. Citise articole despre anorexie în revistele pentru părinți de peste hotare și credea că înțelege suficient de bine ce presupune această tulburare. Informațiile au fost un punct de pornire în obținerea ajutorului necesar pentru fiica ei, o adolescentă responsabilă, inteligentă și talentată.
Cu toate că majoritatea tinerelor se îngrijesc de siluetă, la un moment dat, pe lângă pierderea în greutate a fiicei sale, a observat și alte detalii, cum ar fi durata scurtă a unei mese, mâncare aruncată la gunoi și stările de greață și vomă mult prea frecvente. La acestea s-a adăugat inițial și refuzul de a merge la doctor.
„Am discutat cu fiica mea și am rugat-o să-mi explice motivul din spatele a tot ceea ce observasem. Am fost surprinsă să văd că nu a negat niciuna dintre observațiile mele. Am început să-i explic despre anorexie și m-a întrerupt: știa ce este și știa că o are și că nu poate depăși sitația fără ajutorul unui specialist. Tot atunci am aflat și de ce tot găseam pungi de plastic la ea în cameră, pe care nu mă lăsa să le duc la bucătărie: uneori în timpul nopții își provoca vomă”, a povestit Elena.
Citește și: Haos la Kabul: SUA și aliații au pierdut orice control în teren. Biden insistă: Evacuările continuă
În căutarea unui specialist
„A început iureșul căutării unui specialist”, continuă mama. „Asta era acum 7 ani, iar pe internet nu figura niciun medic specializat în anorexie. Am început să căutăm un psiholog bun. Dintre cei pe care i-am găsit, niciunul nu mai tratase vreodată un anorexic. Am început terapia oricum și, la îndrumarea psihologului, ne-am adresat și unui psihiatru și unui nutriționist.
Dintre toți, cel mai greu ne-a fost cu doamna psihiatru. Venea la terapie cu o bucată de pâine și încerca să o convingă pe fiica mea să mănânce, dar starea ei se deteriora atât de rapid încât până și vederea mâncării o făcea să plângă.
Toți specialiștii au fost dornici să ajute, dar era clar că niciunul nu știa ce face, iar pentru noi nu era timp de pierdut. Fata noastră ajunsese la 42 de kilograme și foarte des cădea din picioare. În total, am fost la 5 psihologi, un psihiatru și un nutriționist atât în orașul nostru, cât și la Cluj și București. Am apelat inclusiv la un centru evanghelic pentru tineret specializat pe nutriție, dar în zadar!”, a dezvăluit Elena.
Cum ajunge un copil să nu mai mănânce? „In general, anorexia se instalează in adolescență, în perioada pubertății și, în general, sunt mai predispuse fetele decât băieții. La adolescenți, nevoia de a aparține unui anumit grup social reprezintă un factor fundamental pentru dezvoltarea imaginii de sine. În alte cazuri, se poate instala anorexia și odată cu începerea unei diete de slăbire cu scopul de a pierde câteva kg. Acest tipar apare mai ales la persoanele care într-o anumită perioadă a vieții au fost umilite și batjocorite din cauza felului în care arată.
Dacă reușești să recunoști o parte din simptomele anorexiei cât mai repede, te poți adresa unui medic care te va îndruma către o persoană specializată în lucrul cu această tulburare. Cu cât este descoperită mai repede, cu atat este vindecarea mai rapidă”, a explicat psihologul Daniela Zabavă.
Citește și: VIDEO 40 km din Drumul Expres Craiova – Pitești, 90% finalizați. Pe 60 km, lucrările nu au început
Cum se tratează anorexia
Dar lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple. Tocmai această imposibilitate de a găsi un specialist când părinții se află în contratimp i-a împins spre investigarea a ceea că părea atunci singura soluție.
Elena continuă: „Ne-a ajutat în mod deosebit o doamnă psiholog care a găsit limbă comună cu copilul și care a identificat o traumă în trecutul ei despre care eu habar n-aveam. Îmi spusese o dată că colegii își bat joc de ea la școală, iar eu am sfătuit-o, ca orice mamă, să nu pună la suflet.
Nici prin gând nu mi-a trecut suferința sufletească prin care trecea ea și situațiile periculoase pe care le trăise, chiar dacă îi fusesem alături zi de zi toată viața! Această doamnă psiholog s-a înscris anul următor la un masterat pe tema anorexiei, atât de intrigată a fost de rădăcinile adânci ale acestei afecțiuni!”, a povestit Elena.
Mama și-a amintit că în engleză a găsit multe materiale foarte bune, căci peste hotare există multe centre specializate, cu o rată ridicată de succes.
„În perioada aceea soțul meu se afla într-o deplasare în Statele Unite. A făcut pasul de a căuta o astfel de clinică specializată pe anorexie, chiar dacă era foarte ocupat. Este vorba despre Centrul Renfrew din Philadelphia. L-a vizitat și a înțeles că acest centru înseamnă pentru fiica noastră șansa la viață”.
Doar că un tratament la Centrul Renfrew, ca și în alte centre de același gen din Statele Unite sau din Canada, costă mii de dolari. „Șansa noastră”, ne povestește Elena, „a fost că bunicul s-a oferit să plătească jumătate din sumă. Astfel am putut să rezervăm deja un loc și să ne pregătim de plecare. Am adăugat toate economiile noastre și am apelat și la prieteni. Până la sfârșitul tratamentului aveam nevoie de toată suma.
Chiar dacă specialiștii de la Centru recomandă un minim de 3 luni de internare, ne-au înțeles că nu ne permitem sub nicio formă mai mult de 6 săptămâni. Au fost de acord să continue terapia online oricât va fi nevoie.”
Terapia într-un centru specializat a început să dea rezultate imediat. Acolo a fost diagnosticată și cu depresie, bulimie și tulburare bipolară, acestea fiind adesea comorbidități ale anorexiei. Toate diagnosticele au fost un șoc pentru părinți, care nu observaseră nimic atipic la copilul întotdeauna premiant și cooperant.
Specialiștii, dintre care mulți au suferit și ei cândva de anorexie, au considerat ulterior că situația tinerei s-a stabilizat și că este gata să se întoarcă acasă în România.
În paralel, au început terapia cu mama și, ocazional, cu toată familia. La recomandarea lor, părinții și-au procurat cartea „Help Your Teenager Beat an Eating Disorder/Ajută-ți adolescentul să învingă o tulburare alimentară”.
„Am citit-o pe nerăsuflate”, ne spune Elena. „Credeam că am o imagine destul de clară a condiției fiicei mele, dar m-am înșelat. Am citit acolo că anorexia începe întotdeauna cu o traumă, despre care de multe ori nici măcar pacientul nu știe. Din cauza traumei, pierzi controlul asupra propriei tale vieți, în schimb, simți că poți să-ți controlezi alimentația. Faptul că deții acest control îți dă sentimentul fals de a fi în controlul întregii vieți.
Chiar dacă doar 15% dintre anorexici sunt de sex masculin și chiar dacă ni s-ar părea normal ca băieții să-și dorească să arate mai puternici pentru a se simți în control, afecțiunea urmează exact același tipar și în cazul lor. Asta dovedește că imaginea distorsionată pe care o au anorexicii cu privire la modul în care arată nu este practic cauza tulburării de alimentare, ci consecința unei traume care duce la distorsionarea imaginii de sine.”
Minciuna, preferată de anorexici
Astăzi fiica Elenei este în ultimul an la o facultate de prestigiu de peste hotare, unde și-a dorit dintotdeauna să ajungă, și lucrează cu jumătate de normă ca educatoare. Continuă să ia antidepresive. Despre anorexie rar vorbește cu mama la telefon, dar de fiecare dată îi spune din proprie inițiativă ce a mâncat în fiecare zi.
„Nu pot fi sigură că îmi spune adevărul” explică Elena, „pentru că ascunderea adevărului este o componentă a acestei afecțiuni. Materialele pe care le-am primit m-au ajutat să înțeleg că motivul pentru care anorexicii îi mint pe cei dragi este, de cele mai multe ori, faptul că nu vor să-i vadă suferind.
A fost foarte important să înțeleg măsura suferinței ei, ca să nu mă concentrez pe a mea. De exemplu, chiar și după ce s-a întors din State, nu s-a simțit în stare să dea ochii cu colegii și să meargă zi de zi la școală. Specialiștii ne-au explicat că inclusiv imunitatea anorexicilor este tipic foarte scăzută și că nu se recomandă reîntoarcerea în colectiv atât de repede.
Atunci am trecut-o în regim de homeschooling și, cum era în clasa a douăsprezecea, a susținut echivalentul bacalaureatului american, adică examenul GED, care era recunoscut de universitatea unde urma să meargă.
Ca mamă, am vrut să o mai țin acasă un an ca să se pună pe picioare. Odată ajunsă în starea în care a ajuns ea, organele interne sunt afectate permanent. Când mi-a spus că totuși pleacă la studii am simțit că-mi smulge cineva inima din piept. Nu știam dacă o să o mai văd, pentru că nu avea cine să o supravegheze. Din fericire, totul pare să fie bine. Își urmează visele iar asta e foarte important. Dumnezeu, care e singurul care o putea salva atunci îi poartă de grijă și acum.”
Progrese și în țară
Între timp lucrurile s-au mai schimbat în România. Există grupuri de sprijin pe internet atât pentru pacienți cât și pentru părinți, iar medicii psihiatri oferă broșuri de informare familiilor care se adresează cu asemenea probleme.
De pe pagina de Facebook intitulată „Ajutor anorexie-bulimie” aflăm că „pentru a preveni, este necesar să cunoaștem mai întâi factorii de risc, ce anume ar contribui la apariția acestor afecțiuni”.
Astfel, studiile în domeniu arată că pentru anorexia nervoasă factorii de risc sunt:
-influenta genetică (prezența afecțiunii și la alți membri ai familiei);
-sexul feminin;
-sezonul nașterii (aprilie-iunie);
-complicații legate de naștere;
-probleme de sănătate ale mamei;
-particularităti de alimentație ale copilului (hiperselectivitatea alimentară, mâncatul cu aspect de ciugulit);
-tulburări digestive, tulburări de somn și un stil de îngrijorare excesivă din partea părinților;
- pubertatea precoce;
- perfecționismul exagerat;
- conflicte familiale, așteptări mari din partea părinților.„
Chiar dacă informația este mult mai ușor accesibilă, nu ajunge la mulți dintre noi decât atunci când deja există o problemă evidentă. Pentru un procent ridicat precum 1% din populație ne-am aștepta să existe campanii de informare pentru profesori, părinți și adolescenți, așa cum există campaniile anti-drog sau de prevenire a cancerului de sân.
Societatea occidentală a recunoscut deja acest pericol de mai bine de un deceniu. În 2006, Spania a fost prima care a interzis prezența pe scenă a modelelor mult prea slabe, eliminând deja o treime dintre cele care activaseră în spectacolele de modă de la începutul anului.
Alte țări au urmat modelul Spaniei în următorul an. Totuși, o parte de „vină” pare să aparțină în continuare idealului de frumusețe promovat de către lumea modei. Tot de pe site-ul Asociației pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație (APPTA) aflăm că 51% dintre fetele de 9-10 ani se simt mai valorizate, mai acceptate dacă țin o dietă de slăbire.
● Jumătate dintre tinerele de 18-25 de ani ar prefera mai degrabă să fie călcate de un camion decât să fie grase, iar 2/3 ar prefera mai degrabă să fie proaste sau rele decât să fie grase;
● 42% dintre fetele de clasele 1-3 vor să fie mai slabe;
● 46% dintre fetele de 9-11 ani sunt „uneori" sau „foarte des" la dietă, iar 82% dintre familiile lor sunt „uneori" sau „foarte des" la dietă.”
Procentele ridicate indică faptul că în cazul acestor tinere nu este vorba despre afecțiuni psihice, ci mai degrabă despre un standard nerealist în ceea ce privește imaginea de sine.
„Am început să găsesc urme de mâncare aruncată în veceu”
Cazul Danei este oarecum diferit. Aceasta a fost nevoită să se adreseze medicului psihiatru anul acesta din cauza problemelor de alimentație sesizate la fiica ei de nici 15 ani. Au fost imediat trimise la București și internate împreună. Măsurile de siguranță împotriva covidului au făcut cura mult mai dificilă, deoarece băiețelul de 5 anișori de acasă nu înțelegea de ce nu are voie să vină să le viziteze la spital și plângea în fiecare zi la telefon.
„Fata mea a fost întotdeauna înaltă și slabă, ca și tatăl ei, dar mânca bine. Din nefericire, acum doi ani tata a decedat. Nici eu, nici ea nu am mai putut mânca cum se cuvine, dar mi s-a părut firesc să fie așa. Cu timpul am observat că poate sta o zi întreagă fără să mănânce nimic. Am început să găsesc urme de mâncare aruncată în veceu. N-am știut inițial cu cine să vorbesc, dar medicul de familie m-a îndrumat către medicul psihiatru.”
Vizita la psihiatru s-a transformat într-un șoc emoțional: „Diagnosticul i s-a pus imediat. Nu auzisem de așa ceva în viața mea. În profesia mea nu am de-a face cu astfel de termeni. Doctorița m-a certat în fața copilului că am lăsat-o să ajungă în halul acesta.
Au internat-o imediat ca să îi stabilizeze situația și m-au trimis la București imediat ce eram gata să călătorim. Nu s-a ținut cont niciun moment că și eu eram în doliu, că de doi ani mă străduiam să-mi stabilizez familia, că nu mi-aș fi permis nicicum să iau din timpul copiilor ca să merg la un psiholog.”
Dana s-a străduit să folosească timpul inactiv din spital pentru a căuta informații pe internet despre condiția fiicei ei. Nu a fost ușor, dar a început să învețe câte ceva. A cerut ajutorul prietenilor pentru a găsi un psiholog bun cu care să lucreze odată întoarse acasă. I s-a recomandat unul dintre cei mai scumpi, dar se pare că a meritat investiția. Acesta a fost al patrulea psiholog pe la care trecuseră.
„m descoperit cu tristețe că niciun aspect al îngrijirii copilului anorexic nu este acoperit de asigurare. Spitalizarea a fost gratis pentru ea, dar eu a trebuit să plătesc, chiar dacă eram obligată să mă internez cu ea. Am ales să nu cumpăr decât o masă pe zi la spital și să mai ronțăi câte ceva ca să fac, totuși, o economie. Psihologul îl plătesc eu.
Dieta ei este foarte scumpă. Vorbim despre niște iaurturi foarte nutritive care nu îngrașă și pe care le luăm de la farmacie prin comandă. Costă peste 30 de lei și de obicei luăm două pe zi. Fiica mea în continuare se vede grasă, chiar dacă mi-e aproape imposibil să-i găsesc pantaloni pe măsură.
În cazul lor, medicul a conclus că trauma pierderii tatălui a fost, fără doar și poate, elementul declanșator al anorexiei. Ea nu a plâns deloc, nu s-a exteriorizat iar eu am crezut că e prea mică și că nu conștientizează ce-a pierdut. La aceasta s-a adăugat bully-ing-ul de la școală.
„Ei toți își adresează insulte” ne lămurește mama, care nu vrea să critice niște copii, ”dar copiii nu pot înțelege ce înseamnă pentru colega lor pierderea bruscă a tatălui. Cred că ea s-a închis în sine, neștiind nici ea exact ce simte, și s-a ascuns după silueta ei zveltă, care este probabil singurul lucru pentru care o invidiază colegele.”
Chiar și când colegii ei s-au întors la școală, fiica Danei a continuat școala online datorită imunității scăzute. Vara aceasta a ieșit în sfârșit din casă pentru a participa la o tabără terapeutică organizată de doamna psiholog. Din nou, mama a trebuit să se împrumute.
„Pentru fiecare lucru nou de care are nevoie trebuie să mă împrumut. Acum am aflat că dantura i-a fost foarte afectată de alimentația proastă și că vom avea foarte mult de reparat. Mă bucur, totuși, că am făcut progrese. Fiica mea în continuare crede că e vina mea că ea s-a îmbolnăvit, dar am învățat că suferința ei este percepută mai intens decât a mea și că eu sunt părintele, deci eu trebuie să o susțin.
Am învățat că mesele nu sunt momentele ideale pentru ca mama să mai rezolve câte ceva cât timp copiii stau potoliți, ci sunt momente când stăm împreună, când discutăm despre ce am făcut fiecare. O atenționez mai rar. În schimb, încerc să o ascult mai mult, ca să știe că mama e mereu lângă ea ca să o apere și să o susțină.”
Nu a simțit nevoia să ascundă diagnosticul fiicei ei
Psihologul Daniela Zăbavă a explicat că, în cazul anorexiei, implicarea familiei în terapia psihologică este esențială. Este necesară construirea unei relații bune cu persoana în cauză, întrucât procesul terapeutic este de durată iar susținerea și încrederea sunt esențiale in procesul vindecarii.
„Fiți prietenos, ascultați cu atentie persoana in suferință, îi puteți spune că sunteți îngrijorat, dar nu o obosiți cu temerile dvs. Este important sa se simtă in siguranță, iubită, înțeleasă si apreciată.”
Cu toate acestea, în societatea românească anorexia rămâne un subiect oarecum tabu
„Le-am spus celor din jur de diagnosticul fetiței”, continuă Dana, „dar niciunul nu m-a întrebat ce presupune asta și ce am de făcut mai departe. Poate că e încă prea devreme. Le-am spus și că simt că nu mai pot să duc și această povară pe lângă toate câte le aveam de purtat înainte. Mi-au spus că o să pot cum am putut și până acum.”
Pentru Elena au trecut deja câțiva ani. Nu a simțit nevoia să ascundă diagnosticul fiicei ei, ci a vorbit deschis despre asta. Ba mai mult, a fost una dintre cei care mereu i-a încurajat pe cei din jur să consulte un psiholog atunci când ei sau copilul lor nu sunt bine, într-o comunitate unde vizita la psiholog a fost multă vreme sinonimă cu existența unei boli psihice.
Nici ei, însă, nu i s-a cerut vreodată sfatul cu privire la anorexie, chiar dacă cunoaște în cartier familii cu copii care sunt evident sub influența anorexiei, copii cu care discută oricând are ocazia..
La sfârșitul convorbirii telefonice de peste o oră mi-a mulțumit din suflet pentru inițiativa de a face cunoscute riscurile și provocările anorexiei.
„Nimeni nu s-a gândit vreodată să ne ia un interviu sau să ne invite să vorbim în școală, chiar dacă suntem cunoscuți de toți în comunitate. Oamenii nu se gândesc că li se poate întâmpla și lor și și copiilor lor. Încă ne temem să fim cunoscuți așa cum suntem în realitate.”
