„Ne datorăm supraviețuirea câinelui. Iar ei și-o datorează pe a lor nouă“.
Asta scrie Bryan Sykes – om de știință, profesor inovator în genetică umană la Universitatea Oxford și autor de best-seller-uri, dar și cineva care știe câte ceva despre oameni și canide și istoria lor. În cea mai recentă carte a sa, face o incursiune în istoria ADN-ului și fosilelor pentru a explica arborele genealogic al câinelui tău.
Pentru Sykes, nu este povestea atât de cunoscută despre „domesticirea“ unei bestii feroce, carnivore, pentru a deveni animal de casă. „Este vorba și de cealaltă parte a ecuației. Cum a fost posibil ca specia noastră, carnivore la fel de agresive, să formeze o relație atât de specială cu ceea ce, se pare, este un aliat teribil de improbabil“.
Relația, sugerează el, este ceea ce i-a ajutat pe strămoșii noștri să cucerească alte specii umane și, în final, întreaga planetă. Dovezile științifice directe despre cum oamenii și lupii au învățat să colaboreze sunt insuficiente, recunoaște el, spunând că „am un sentiment de siguranță că ceva important trebuie să se fi întâmplat în Paleoliticul superior pentru a ne explica supraviețuirea în detrimentul neandertalienilor“.
Sykes a discutat cu Newsweek despre co-evoluția omului și a celui mai bun prieten al său.
De cât timp sunt oamenii și canidele o echipă?
În ultimii 30.000 de ani, poate și mai demult de atât.
Legătura dintre om și câine merge mai departe de genetică.
Subiectul este foarte interesant, grație legăturii aceleia mistice dintre om și câine. Știința începe să explice unele dintre mecanismele implicate, dar acest lucru nu reduce misterul esențial.
„Subiectul este foarte interesant grație legăturii aceleia mistice dintre om și câine“
Organizarea socială a haitelor de lupi și a grupurilor de oameni avea asemănări uluitoare. Ambele creaturi erau vânători și își datorau viața abilității de a citi o situație, deși lupii se pricepeau mult mai bine la asta. Stăpânii declară deseori că aceste animale de casă își pot da seama ce gândesc ei – de exemplu, e vremea să ieșim la o plimbare. Este o moștenire a aceleiași relații dintre vânător și pradă. Pentru un lup este important să poată alege cel mai slab membru al unei turme, analizând mici indicii comportamentale. Acest lucru stă la baza observației conform căreia câinii par a ști ce gândesc stăpânii lor.
Care sunt cele mai mari surprize pe care le-au dezvăluit progresele din știința ADN-ului despre strămoșii moderni ai câinilor?
Sunt multe. În primul rând, genetica a arătat fără niciun dubiu că toți câinii au evoluat doar din lupi. În al doilea rând, varietatea uriașă în dimensiunile și aspectul fizic al câinilor este generată de mutații ale unei game restrânse de gene. În al treilea rând, cercetările au arătat că doar de curând caracteristica umană genetică a sociabilității este imitată la câini, dar nu și la lupi, sugerând faptul că „prietenia“ manifestată de câini a evoluat prin selecția deliberată a acestora.
Ați scris că, din punct de vedere genetic, nu există rasă „pură“ de câine. Bănuiesc că informația aceasta șochează unii dintre proprietari.
Este o eroare comună că așa numitele rase pure sunt identice din punct de vedere genetic. Toate rasele au evoluat dintr-un conglomerat de foste rase, care, la rândul lor, au evoluat din lupii sălbatici. Acesta este motivul din care, de exemplu, la rasele închise se manifestă în continuare caracteristici individuale foarte diferite, chiar dacă standardul rasei cere un aspect uniform.
Oamenii s-ar putea să fie suprinși că nu sunteți de fapt un iubitor de câini. Vi s-a schimbat punctul de vedere în timpul redactării acestei cărți?
Este adevărat, nu sunt neapărat un iubitor de câini. Însă poziția de neutralitate mi-a permis să fiu imparțial. Cu toate acestea, pe parcursul cercetării și scrierii, am simțit că devin un admirator al multelor calități ale câinelui. De exemplu, uimitoarea lor loialitate față de stăpânii lor și remarcabila intensitate a legăturii dintre ei.
