Fie că eşti membru fidel al grupului de fani ai lui Beyoncé, Beyhive, sau nu o suporţi, impactul covârşitor al lui Beyoncé nu poate fi negat – sau cel puţin aşa susţine o nouă colecţie, QUEEN BEY: A Celebration of the Power and Creativity of Beyoncé Knowles-Carter/ REGINA BEY: O celebrare a puterii şi creativităţii lui Beyoncé Knowles-Carter (5 martie, St. Martin’s Press), editată de Veronica Chambers. Colecţia conţine studii culturale şi academice despre tot ce înseamnă Bey. Mai jos, scenarista câştigătoare de Emmy, producătoarea şi actriţa Lena Waithe reflectează pe tema călătoriei sale personale pe muzica lui Beyoncé.
Eram în primul an de liceu când Destiny’s Child şi-a lansat primul videoclip, „No, No, No“. Ţin minte că eu şi prietenele mele, toate fete de culoare, ne uitam la genul ăsta diferit de fată de culoare, unul pe care nu îl mai văzusem. Toate păreau ca noi, dar Beyoncé avea ceva din Diana Ross, chiar şi la început, îţi atrăgea privirea. Nici nu înţelegeai de ce, dar ştiai că nu are legătură doar cu vocea. Mă uitam de la una la alta, repede, şi ţin minte că m-am gândit „Sunt ca mine. Sunt ca noi. Aş putea vedea ceva din mine în ele, în ea. Erau generaţia noastră“.
Beyoncé era şi o regină de culoare. O vedeam pe Diana Ross în ea, dar şi pe Lena Horne, şi m-am gândit: deci asta este frumuseţea. Asta înseamnă să arăţi bine. Asta înseamnă să ieşi în evidenţă.
Am simţit totodată şi pornirea să o protejez, de parcă ar fi fost prietena mea. La ani buni după ce am văzut-o într-un concert alături de Michelle [Williams] şi Kelly [Rowland] la House of Blues, în Chicago, când şi-a scos primul album solo, ţin minte că m-am gândit „Doamne, sper că o să fie bine“. Îmi făceam griji pentru ea fiindcă îmi plăceau Destiny’s Child şi tot ce ţinea de ele şi nu voiam ca succesul şi puterea lor să dispară. Desigur că nu a dispărut, a sporit.
Într-un fel, suntem toţi în aceeaşi călătorie cu Beyoncé. Ţin minte că am urmărit-o plină de încredere, făcând primii paşi spre feminitate. Când aveam 20 de ani, m-am mutat în L.A., unde încercam să îmi găsesc propria încredere şi feminitate.
Acela a fost momentul când îi ascultam muzica, mă identificam cu călătoria ei în termeni de explorare a cine sunt eu ca femeie, ca persoană, ca femeie de culoare. Iar acum, mai ales în momentul în care mă aflu din punct de vedere al carierei, uitându-mă la ea, înţeleg idea aceea a unui botez necesar în care te binecuvântezi cu apă şi te proclami o nouă femeie. Numai atunci poţi face un pas în faţă.
Apreciez şi faptul că ştie că această călătorie nu este întotdeauna clară. Nu e întotdeauna lină. Nu e întotdeauna un drum direct. Uneori există lucruri pe care le faci şi le regreţi. Uneori faci un pas în spate, apoi faci un pas înainte.
Pe măsură ce am trecut prin diverse provocări în viaţa mea, am fost atentă la provocările din viaţa ei. Te lasă să te împiedici un pic, dar apoi construieşti ceva frumos din piedicile acelea. Îţi dovedeşte că poţi supravieţui, asemeni unui phoneix, indiferent cu ce te confrunţi în viaţă.
M-am îndrăgostit de logodnicul meu când a fost lansat albumul Beyoncé. Voiam lucrurile despre care vorbea în album, voiam să simt acea pasiune şi acea legătură cu cineva.
Lemonade este un album înălţător, pentru noi toţi. Vorbeşte despre cum este să supravieţuieşti unei inimi frânte şi trădării. E ceva extrem de uman în asta, ceva plin de curaj. Este, de asemenea, albumul care reprezintă comunitatea, în care a inclus toate aceste femei pe care le admiră, cum este Serena Williams.
Ne arată cum a supravieţuit acelui moment din viaţa ei, ca femeie de culoare, găsind în cercul ei oameni la care să se raporteze când era la limită şi căutând pe cineva despre care să poată spune: „În regulă, persoana aceea este puternică, pot fi şi eu puternică“.
Când auzi melodia „Sorry“ pentru prima dată, eşti năucit de poezia lui Warsan Shire. Aduce în prim plan oameni despre care, în mod normal, nu ai afla sau de care nu ţi-ar păsa. Dar, fiindcă Beyoncé rosteşte cuvintele acestei persoane, cuvintele acestei femei de culoare, vom încerca toţi să aflăm cine este.
Beyoncé a folosit Lemonade pentru a se aşeza nu numai pe ea în lumina reflectoarelor, ci o întreagă comunitate a femeilor de culoare, pentru a-şi spune poveştile şi pentru a-şi împărăşi experienţele. Şi poate că nu a câştigat Grammy-ul pentru cel mai bun album pentru Lemonade, dar asta nu înseamnă că oamenii o să îi asculte mai puţin albumul.
Dacă nu aş fi câştigat un Emmy pentru episodul de Ziua Recunoştinţei din Master of None, asta nu înseamnă că oamenii s-ar fi identificat mai puţin cu episodul respectiv. Femeile de culoare au fost întotdeauna coloana vertebrală a oricărui lucru. Femeile de culoare nu au dat niciodată înapoi.
Beyoncé ne arată că suntem cu toţii făcuţi din aceleaşi lucruri, că suntem în aceeaşi barcă. Îşi asumă responsabilitatea să spună „Sunt mamă, sunt soţie, sunt activistă, sunt fiică, sunt prietenă“.
Cu toţii suntem prieteni în viaţa asta, chiar dacă suntem diferiţi. Şi, indiferent cât de mică sau de mare ţi-e vocea, ne reaminteşte că trebuie să rămânem pe poziţii, fiindcă aşa au făcut strămoşii noştri. Cine suntem noi să nu facem ca ei? Nu contează cine eşti şi de unde vii şi ce mijloace ai.
Uitaţi-vă cum îşi manifestă dragostea pentru Houston. Eu sunt din Chicago şi ambele oraşe au problemele lor, dar ştim că există frumuseţe în oraşele acestea pe care alţi oameni s-ar putea să o aprecieze. Dar faptul că o legi pe Beyoncé de Houston îi face pe oameni să se raporteze la acel oraş şi acea comunitate într-un fel complet diferit. Nu se mulţumesc să spună „Da, mai e şi oraşul ăla acolo“. Să vorbim despre oraşele noastre înseamnă să le reaminteşti oamenilor că şi ei pot ajunge unde ai ajuns tu.
Pentru persoanele gay, Beyoncé reprezintă o lumină la capătul tunelului. Poate că ea nu e gay, dar, asemeni lui Cher şi Madonna, este o aliată a homosexualilor şi o figură emblematică în comunitate, deoarece ştie cum este să fii diferit şi să nu îţi fie frică de acel adevăr.
Există oameni în întreaga lume – homosexuali, heterosexuali, transgenderi, persoane de culoare sau albe – care se identifică cu ea, deoarece poate depăşi orice barieră. În sensul acesta, este o descendentă a lui Whitney Houston şi a lui Michael Jackson.
Erau afro-americani mândri care continuau să se adreseze comunităţilor de culoare, dar atingeau şi alt gen de comunităţi, fiindcă era ceva extrem de pur şi special la ei. În plus, trebuie să luăm în calcul specificitatea muncii lui Beyoncé’s – muzica şi sufletul ei – care a adus-o în lumina reflectoarelor.
Ca scenarist care scrie despre experienţe personale, ştiu bine că specificitatea este cea care îţi aduce o audienţă mai largă. Cu cât eşti mai specific, cu cât eşti mai dispus să îţi pui sufletul pe tavă, cu atâţi mai mulţi oameni te îndrăgesc, simt că te cunosc şi sunt alături de tine. Acela este momentul când lucrurile se schimbă în cariera ta. Iar ea a făcut asta de nenumărate ori.
Am crescut cu Whitney, Michael şi Prince. Poate că pe ei i-am pierdut, dar lui Beyoncé nu îi este teamă să preia ştafeta talentului lor sau a impactului lor. Ţin minte că m-am uitat la Being Bobby Brown, iar Whitney era în maşină şi au început să vorbească despre Beyoncé. Whitney, într-un fel, îi dădea aprobarea. Într-un fel, spunea „Beyoncé poate prelua lucrurile de aici“. De fiecare dată când mă uit la Beyoncé, îmi amintesc întotdeauna de asta. Whitney i-a dat un semn să meargă mai departe – o atingere care spune „Te descurci de aici“.
____________________________________________________________
Copyright © 2019 al autorului şi retipărit cu permisiunea St. Martin’s Press
