Ce reprezintă un „cot de Halep” și la ce îl foloseau românii? La un moment dat în istorie, locuitorii Țărilor Române foloseau foarte des această exprimare. Era perioada în care multe denumiri erau sub influența unor orașe și zone ce aparțineau de Imperiul Otoman.
Ce reprezintă un „cot de Halep” și la ce îl foloseau românii? De unde provenea denumirea?
Cu toate că primul gând ne duce la Simona Halep, sintagma despre care vorbim nu are legătură nici cu jucătoarea de tenis, nici cu vreo afecțiune medicală ce i-ar fi preluat numele.
Pur si simplu, este vorba de o veche unitate de măsură a lungimii, „un cot de halep” reprezentând, acum aproximativ 150 de ani, circa 0,69 metri sau, mai precis, 0,688 metri, după cum explică etnologul și antropologul Andrei Oișteanu în cartea „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, din care un fragment - „Despre pânzeturi, până-n pânzele albe” - a apărut în România literară.
De unde provenea acel „halep”? Era numele turcesc al orașului sirian Alep, aflat la acea dată sub stăpânire otomană. Deci, otomanii îi spuneau chiar „Halep”.
Citește și: Chris Evert despre Simona Halep: “Şi-a predat întreaga viață antrenorului”
Cum românii au „împrumutat” o listă lungă de cuvinte și denumiri turcești, în sutele de ani de suzeranitate a Porții asupra Țării Românești și Moldovei, nu e de mirare că acest lucru s-a răsfrânt și asupra unităților de măsură ale epocii.
Dacă, pe la 1840 sau 1850, ai fi comandat „cinci coți de halep din damascul cel fin”, negustorul ar fi știut exact la ce te referi și cât dorești să cumperi din țesătura care, la rândul ei, împrumutase numele altui mare oraș sirian, Damasc, actuala capitală a Siriei.
Damascul este prezent chiar și azi în limbajul croitorilor mai vechi - atâția câți mai există - ori a românilor care au depășit o anumită vârstă.
E vorba de o țesătură de in, bumbac sau mătase, cu desene mari în relief, folosită la confecționarea fețelor de masă, cuverturilor, lenjeriei de pat etc.
Însă „halepul” și damascul” nu reprezintă decât o mică parte din preluarea numelor unor orașe ori regiuni ale lumii pentru a denumi diverse țesături ori piese de vestimentație.
Damascul era țesătura ce primise numele după cel al orașului din Siria ce, la ora actuală, este capitala acestei țări - Foto: Facebook
„Canadienii au dăruit lumii „canadiana”, un veşmânt multifuncţional care te protejează de manifestările meteorologice specifice zonei: vânt, ploaie, ninsoare, grindină şi frig. (...)
Autohtonii din Insulele Bermude (colonie britanică din 1612) au dat lumii bermudele, pantaloni scurţi până deasupra genunchilor.
Başca bascii din Munţii Pirinei, care au răspândit în Spania şi Franţa, şi de aici în toată Europa, tipica lor beretă de lână (basca), cu marginile îndoite înăuntru”, mai explică Oișeanu în lucrarea sa.
Tot el mai afirmă că, probabil cel mai interesant transfer vestimentar și lingvistic este legat de originea și denumirea cravatei.
Citește și: EXCLUSIV Supraviețuitoare a închisorilor regimului din Siria: „N-ai murit, lupți pentru cei uciși”
„Poate că cel mai interesant transfer vestimentar şi lingvistic l-au făcut croaţii, cu eşarfele colorate pe care le purtau înnodate la gât mercenarii şi piraţii croaţi.
În secolul al XVII-lea, la Curtea Regilor Franţei (Ludovic al XIII-lea şi al XIV-lea), se înfiinţase la Paris un regiment de cavalerie uşoară compus din mercenari croaţi, a căror uniformă (asemănătoare cu cea a husarilor) avea ca semn distinctiv un accesoriu vestimentar care a generat cravata de mai târziu.
Accesoriu care a preluat etnonimul croat, după „hrvat” (forma arhaică, horvath). Cravata a fost adusă în Europa, la începutul secolului al XIX-lea, de trupele lui Napoleon Bonaparte.
În Principatele Române, moda cravatelor colorate şi divers înnodate a fost adusă de la Paris de tinerii boieri reformişti, de „boierii iubitori de progres“, cum îi numeşte Ion Ghica.
De aşa-numiţii bonjurişti, caricaturizaţi de Eminescu: „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum se leagă nodul“ (Ai noştri tineri…, 1876)”, mai scrie Oișteanu.
Alep, orașul din Siria căruia turcii îi spuneau „Halep” - Foto: arhiva
Conform lui, termenul cravată - nu cel de „gâtlegău”, preferat e puriștii Școlii Ardeene, ai cărei reprezentanți deseamă au fost Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Ion Budai Deleanu - este atestat de-a lungul întregului secol XIX de diverşi scriitori români.
Printre aceștia se numără; „Vasile Alecsandri (“vin’ de-ți pune fracul și cravata albă“), Alexandru Vlahuţă („îşi pipăi cravata şi şi-o îndreptă“), Ion Ghica („[lăutarii ţigani] suflau într-un muscal sau [într-un] nai înfipt în cravată la înălţimea buzelor“) etc.”.
Citește și: Israelul a bombardat consulatul iranian din Siria. Teheranul promite ca va răspunde „dur”
Prin urmare, dacă vom auzi vreodată pe cineva pomenind de „un cot de halep” să reținem că acesta semnifica aproape 70 de centimetri.
Iar damascul e țesătura ce poartă numele capitalei Siriei, pe care o putem măsura pentru tăiere cu ajutorul unui „halep”, deși, în ziua de azi, cu siguranță toată lumea știe și preferă metrul.
