Cu ce se acopereau mesele în Țările Române? Când se gândesc la fețe de masă ori la o mușama, deja multor români li se par niște lucruri învechite, de pe vremea părinților ori a părinților.
Cu toate acestea, mai ales în zonele rurale - dar nu numai - aceste „protecții” mai mult sau mai puțin estetice ale unei mese sunt folosite în mod uzual și la ora actuală. Dar când au apărut ele?
Cu ce se acopereau mesele în Țările Române? Când au apărut fețele de masă și mușamaua?
Mulți români au auzit ori cunosc din experiența proprie - sau chiar folosesc încă - diverse materiale pentru a proteja masa din sufragerie sau pe cea din bucătărie.
Fețele de masă, de diferite stiluri, erau și încă au rămas, nu doar o măsură de protecție a lemnului unei mese - mai ales cea din sufrageria unde sunt primiți oaspeții ori se mănâncă la zile de sărbătoare, cu familia extinsă în jur - ci și ca o formulă estetică de decorare a mobilierului care tronează, de regulă, în mijlocul celei mai mari camere din locuință.
La fel, în bucătăriile multor români - din zona rurală, dar nu numai - mușamaua e nelipsită de pe masa pe care se mănâncî ori chiar se prepară bucatele, în scopul de o proteja, dar și pentru că o mușama se șterge, se spală mult mai ușor decât suprafața unei mese în sine.
Dar nu mereu a fost așa. Acum două secole, ţăranii, ba chiar şi boierii din Țările Române, foloseau arareori feţe de masă, ca să nu se păteze materiau din care erau făcute.
Citește și: Ce reprezintă un „cot de Halep” și la ce îl foloseau românii? De unde provenea denumirea?
Acestea se aşterneau mai ales de sărbători religioase și de praznice mari. În schimb, cel mai adesea, masa era acoperită cu un „covor de ţară“, care se scotea când se mânca direct pe blatul de lemn, scrie etnoogul și antropologul Andrei Oișteanu într-un capitol din cartea „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, publicat în România literară.
Sau se acoperea cu un covor (de obicei oriental, persan), dar nu masa pentru mâncare, ci cea pentru lucru.
Istoricul Radu Rosetti a descris din ce se compunea, pe la 1800, mobilierul din casele boiereşti, unde, surprinzător cumva, de regulă, luxul lipsea: O masă […], obişnuit de lemn de brad văpsit sau lustruit, acoperită cu covor de ţară“.
Totuși, încă de pe la anul 1700, în conacele marilor boieri şi ale domnitorilor (Brâncoveanu, Cantacuzino)) faţa de masă era deja prezentă. Ne asigură istoricul florentin Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu.
Mușamaua, o prezență nelipsită de pe mesele românilor - Foto: geboland.ro
„Masa pentru mâncare se pune de obicei în odaia numită de ei „casa cea mare”. Masa pe care se mănâncă seamănă cu acelea din trapezele călugărilor […]. Faţa de masă este de pânză după obiceiul ţării, adică din bumbac foarte fin, ca şi şervetele.
Când acestea nu ajung pentru numărul comesenilor, se foloseşte un fel de faţă de masă de o lăţime ceva mai mică de un braţ, care cuprinde masa de jur împrejur şi cu care se acoperă de obicei toate tacâmurile şi farfuriile. Fiecare din comeseni îşi prinde o bucată din ea la brâu“, scria del Chiaro în lucrarea sa, „Revoluțiile Valahiei”, publicată în 1718, la Veneția.
Uneori, masa pe care se mânca era acoperită cu o bucată de „muşama” sau „muşema”. Aceasta era, inițial, o pânză, „unsă cu ceară“, adică ceruită.
Citește și: Ce însemnau „americă” și „anglie” pentru românii secolului 19 din Principate? Ce era „nanchinul”?
Chiar dacă numele s-a păstrat neschimbat, la acea vreme era vorba de un material total diferit față de muşamaua modernă, cauciucată. Cea mai veche atestare documentară a muşamalei este din anul 1693, mai precizează Oișteanu.
Rolul acesteia era de a proteja mobila, fără să se murdărească pânza, fără să se păteze faţa de masă.
Dovadă este și expresia arhaică „a rămâne lucru muşama“ - cu înţelesul: „a rămâne lucru curat“.
„ Zicala se înrudeşte cu cea referitoare la un alt obiect de pânză fină (...) batista: „a scoate (pe cineva)…“ sau „a ieşi batistă curată“.
În fine, expresia metaforică „a muşamaliza o afacere murdară“ (se înrudeşte cu un vechi obicei practicat de lăutari: „a pune batista pe ţambal“, mai explică Andrei Oișteanu în lucrarea menționată.
Totuși, acum 2-300 de ani, pânzele fiind foarte prețioase, încă se mânca adesea direct de pe masa de lemn.
Sosurile și grăsimile se scurgeau pe blatul mesei și pătrundeau adânc în fibra lemnului. Astfel, masa era mai mereu murdară și urât mirositoare. Mireasma emanată de mâncare se combina cu miasma degajată de masa de lemn soioasă.
Dar existau soluții de curățare: una dintre ele era frecarea lor cu nisip (n.r. - un fel de „Tix” al acelor vremuri, pentru cine mai ține minte acel produs) după care se clăteau bine cu apă.
O altă variantă, mai ales în Transilvania, era frecarea meselor cu un șomoiog de paie, același lucru întâmplându-se și cu podeaua de lemn a încăperii respective.
Totuși, rezutatele obținute prin aceste metode nu erau mereu cele dorite, mai ales în cazul celei de-a doua.
Citește și: De unde vine expresia „a merge până în pânzele albe”? Ce semnificație avea inițial?
Cea mai eficientă metodă de curăţare a meselor era geluirea periodică a blatului murdar de lemn cu un ciob de sticlă sau de oală de lut, mai precizează Oișteanu.
„Ulterior se freca blatul raşchetat al mesei cu un şomoiog de frunze de mentă. Era un arhaic obicei grecesc, adus în spaţiul românesc de către boierii fanarioţi, de pe la începutul secolului al XVIII-lea.
De regulă, această sarcină cădea în seama ţigăncuşelor roabe de la curte. De aici vine expresia „a freca menta“, cu sensul de „a nu face nimic“ sau de „a face munci foarte uşoare“, mai notează autorul.
Sigur, la ora actuală, există alte materiale din care pot fi făcute mesele, alte tipuri de protejare a lor, ca să nu mai vorbim despre multitudinea produselor pentru curățare.
Dar, în locuințele în care românii nu trăiesc precum alți conaționali mai bogați decât ei ori mai conectați la modernitate, o față de masă și o mușama sunt nelipsite de pe mesele lor. Și chiar unele dintre vechile metode de curățare s-au mai păstrat.
