Cum a intrat muștarul în România pe filieră ungurească? Acest condiment iubit și folosit, în diferitele lui variante, aproape în toată lumea, este una dintre vedetele meselor românilor, mai ales când e vorba de tradiționalii mititei, care sunt aproape de neconceput fără muștarul, clasic, picant sau dulce, lângă ei.
Cum a intrat muștarul în România pe filieră ungurească? Istoria condimentului are mii de ani
Utilizarea semințelor de muștar drept condiment este cunoscută din cele mai vechi timpuri și este descrisă în texte indiene și sumeriene datând din jurul anul 3.000 î.Hr, ca mai apoi egiptenii antici să îl folosească în prepararea ofrandei pentru zei,
Plantele de muștar sunt menționate frecvent în scrierile grecești și romane și în Biblie. În Noul Testament, mica sămânță de muștar era un simbol al credinței, conform britannica.com.
Semințele de muștar au fost utilizate în scopuri medicinale, oentru tratarea rănilor, inclusiv de Hipocrate, dar și de alți medici antici, iar matematicianul Pitagora îl recomanda pentru înţepăturile de scorpion.
Se presupune că romanii au fost primii care au produs pasta de muștar, amestecând boabele măcinate cu mustul, pentru a face Mustum ardens, adică „must picant”, de aici provenind și denumirea de muștar, de la latinescul „mustum”.
O rețetă pentru muștar apare în „De re coquinaria”, prima carte de bucate păstrată, scrisă de gurmandul roman Apicius, din primul secol al erei noastre, scrie eisberg.ro.
Muştarul a emigrat în jurul anului 50 î.Hr., când romanii, sub comanda lui Iulius Caesar, au cucerit Galia.
Citește și: Cum se făceau micii acum peste 100 de ani? Rețeta din 1920, de la „Caru' cu Bere”
Aici, în podgoriile franceze, călugării au început să cultive şi floarea galbenă de muştar. În jurul secolului al IX-lea, monahii deja câştigau considerabil de pe urma producţiei, iar până în secolul al XIII-lea, comercianţii parizieni incluseseră muştarul pe lista zilnică de preparate pe care le vindeau.
Cultura plantei de muștar datează de acum 5.000 de ani - Foto: Pixabay - cu rol ilustrativ
Papa Ioan al XXII-lea (1244 - 1334) iubea atât de mult sosul iute-înţepător încât a angajat un nepot, care locuia la Dijon, să se ocupe numai de prepararea sa, având funcția de „Grand Moustardier du Pape”.
Tot cei din Dijon au contribuit enorm la popularizarea lui și au atribuit ca sursă a denumirii muștarului în franceza veche, pe cea de „moustarde”, care, apoi, a devenit „moutarde”, după deviza ducelui de Burgundia, Filip Cutezatorul - „Moult me tarde” („Îmi doresc cu ardoare”).
Ulterior, oraşul francez a devenit cunoscut în întreaga lume pentru producţia de muştar. În 1777, doi antreprenori, Maurice Grey şi Antoine Poupon, au înfiinţat un magazin specializat pentru muştar, magazin care mai există şi astăzi.
Citește și: Bucătăria românească, loc onorant între cele mai bune din lume. Care sunt cele mai apreciate bucate
Cu ceva timp înainte, în Paris deja se înfiinţase Maille, o companie care adusese o reţetă de muştar din Marsilia, şi datorită căreia devenise furnizorul oficial al Casei Regale franceze.
Se spune că însuşi Benjamin Franklin, care era pe atunci primul ambasador american în Franţa, la întoarcerea în SUA a luat cu el câteva borcane de muştar.
La jumătatea secolului al XIX-lea, în Anglia, Jeremiah Colman a creat o reţetă prin care pudra de muştar să îşi păstreze textura uleioasă, iar aroma să rămână puternică.
Şi cu toate că în acea perioadă, în Europa, pierdea teren în faţa condimentelor asiatice, muştarul a devenit foarte popular peste Ocean.
Micii la grătar sunt aproape de neconceput fără muștar lângă ei - Foto: Facebook/Swift Grill - cu rol ilustrativ
În secolul al XX-lea, utilizarea muștarului ca mirodenie sau condiment a crescut în așa măsură încât muștarul a devenit de departe cea mai tranzacționată mirodenie, ca volum, în comerțul mondial.
Astăzi, reţeta a rămas aceeaşi, la care, după gust, s-au adăugat şi alte esenţe, precum turmenic, usturoi, hrean, miere sau sirop de arţar.
Muștarul este neobișnuit în rândul condimentelor prin faptul că este cultivat în principal în regiunile temperate ale lumii, în special în Marile Câmpii canadiene și americane, în Ungaria și în Marea Britanie, și în cantități mai mici în alte țări, producția acestuia fiind complet mecanizată.
Tot prin Ungaria, muștarul s-a răspândit și pe actualul teritoriu al României, în Transilvania, ajungând și în celelalte două Țări Române.
De altfel, conform dexonline.ro, denumirea de „muștar” pe care o folosim, provine din cuvântul maghiar „mustár”, varianta ungurească a francezului „moutarde” de care am vorbit.
Citește și: Cum au cucerit micii românești America? Cu ce se mândrea, în 1894, un compatriot din San Francisco?
În calitate de condiment, muștarul este vândut sub trei forme: sub formă de semințe, sub formă de pudră uscată care se amestecă proaspăt cu apă pentru fiecare porție, pentru a obține aroma și gustul maxim, și preparat sub formă de pastă cu alte condimente sau ierburi aromatice, oțet sau vin și amidon sau făină pentru a atenua iuțeala.
Aromele diferite ale muștarului alb și maro sunt utilizate în diferite condimente: cel maro, mai înțepător, este utilizat în muștarurile-pastă de tip francez, iar cel alb este utilizat în pastele mai blânde, de tip american sau german, în timp ce ambele tipuri sunt utilizate în variantele de muștar englezesc.
Muștarul este utilizat pe scară largă ca un condiment pentru diverse alimente, în special mezeluri, cârnați și sosuri pentru salate.
De asemenea, este folosit ca ingredient în maioneză, sosuri și murături, fiind nelipsit de pe masa multor români, mai ales în combinație cu preparatele făcute pe grătar, în frunte, firește, cu nelipsiții mici.
