Cum se făcea pizza pe vremea lui Nicolae Ceaușescu? Deși este asociat de mulți doar cu perioada de după căderea regimului comunist, din decembrie 1989, popularul preparat s-a întâlnit în țara noastră, într-o variantă locală, și pe vremea „celui mai iubit fiu al poporului”, așa cum era supranumit, în odele care i se închinau, fostul dictator comunist.
Cum se făcea pizza pe vremea lui Nicolae Ceaușescu? Cine a inventat popularul preparat?
Cu toate că destui români, chiar dinte cei care au trecut de o anumită vârstă, s-ar putea jura că n-au mâncat, n-au văzut pizza în timpul lui Ceaușescu, realitatea stă cu totul altfel.
Ba chiar, prima așa-zis pizzerie, care nu era „botezată” astfel, din a apărut prin 1975. Motivul din spatele acestei surprinzătoare apariții spre consum a unui preparat „capitalist” s-a pierdut prin noianul deciziilor ori chiar capriciilor vreunui șef comunist.
Acel pri m local - „pizzerie” se numea „Trifoiaș” și se găsea pe Bulevardul. „6 Martie”, fost Gh. Gheorghiu-Dej, actualmente Bd. Mihail Kogălniceanu, fiind situat pe porțiunea dintre Piața Mihail Kogălniceanu și Podul Hașdeu. Era un local mic cu câteva mese, dar extrem de popular încă de la început.
Pizza servită era una „generică”, altfel spus, „cu de toate”, adică blat, sos de roșii și un fel de brânză de burduf mai dulce, la care, în funcție de preferințele clientului, se adăugau felii de cârnat sau salam prăjit, felii de ciuperci și rondele de măsline, scrie mizeriaistoriei.wordpress.com.
O porție venea însoțită de un pahar de vin roșu, de regulă fiind vorba de un cabernet bulgăresc. Prețul unei porții plus pahar de vin era de circa 20 lei.
Citește și: Când au apărut lingurile în Țările Române? Constantin Brâncoveanu le-a inclus în zestrea fiicei sale
Ulterior, s-au deschis astfel de pizzerii în mai toate orașele mari, iar în București în fiecare cartier.
Pizza modernă s-a „născut” în Napoli, în Italia - Foto: pizzanapoletana.it - cu rol ilustrativ
În vara lui 1979, de exemplu, se mânca o pizza foarte bună la Brașov, într-o pizzerie aflată în localul în care se află azi McDonalds.
O inscripție înrămată pe perete afirma că actrița italiană Sophia Loren ar fi descins incognito în respectiva pizzerie, decretând pizza produsă acolo ca fiind cea mai bună din lume.
Evident, era vorba de un „fake news”, cum am spune azi, o minciună gogonată, dat fiindcă celebra actriță italiană nici nu a călcat vreodată în România în timpul regimului comunist.
Spre sfârșitul „epocii de aur”, concomitent cu înrăutățirea condițiilor de trai și a exportului masiv de alimente, pizza a fost „reinventată” în noile condiții create de către „cel mai iubit fiu al poporului”.
Citește și: Cine a făcut ketchup românesc în regimul Ceaușescu? Care este originea sosului? Nu conținea roșii
Astfel, ea a devenit un fel de iahnie de fasole cu rondele de morcov întinse pe blat de pizza, acest sortiment putând fi întâlnit, de exemplu, în 1988, la o „pizzerie” de pe Șos. Ștefan cel Mare, colț cu str. Chiristigiilor
Produsul era oribil din punctul de vedere al calității, dar măcar avea în mijloc, așezată ca bomboana pe colivă, o ciupercuță champignon din conservă.
Dar pizza are o istorie îndelungată. Egiptenii, romanii și grecii antici consumau pâini plate cu garnituri. Aceștia din urmă mâncau o versiune cu ierburi și ulei, asemănătoare cu focaccia din zilele noastre.
Dar locul de naștere al pizzei moderne este regiunea Campania, din sud-vestul Italiei, unde se află orașul Napoli.
Fondat în jurul anului 600 î.Hr., ca o așezare grecească, Napoli era în anii 1700 și la începutul anilor 1800 un oraș înfloritor pe malul mării. Practic, un regat independent, fiind cunoscut pentru mulțimea sa de muncitori săraci, sau lazzaroni.
„Cu cât te apropiai mai mult de golf, cu atât populația era mai densă și o mare parte din viața lor se desfășura în aer liber, uneori în case care erau puțin mai mult decât o cameră”, spune Carol Helstosky, autor al cărții „Pizza: A Global History”, profesor asociat de istorie la Universitatea din Denver, potrivit history.com.
Acești napoletani aveau nevoie de alimente ieftine care să poată fi consumate rapid. Pizza - adică un blat de pâine asezonată cu diverse garnituri, consumată la orice masă și vândută de vânzătorii ambulanți sau de mici localuri - răspundea acestei nevoi.
„Autorii italieni care îi judecau deseori (n.r. - pe cei din Napoli) numeau obiceiurile lor alimentare „dezgustătoare””, notează Helstosky.
Aceste prime pizza consumate de săracii din Napoli conțineau garniturile gustoase îndrăgite astăzi, precum roșii, brânză, ulei, anșoa și usturoi.
Totul a trecut într-o nouă fază, după unficarea Italiei, în 1861, iar regele Umberto I și regina Margherita au vizitat Napoli, în 1889.
Legenda spune că cei doi călători regali s-au plictisit de dieta lor constantă de bucătărie sofisticată franceză și au cerut un sortiment de pizza de la Pizzeria Brandi din oraș, succesoarea pizzeriei Da Pietro, fondată în 1760.
Varianta pe care regina a apreciat-o cel mai mult se numea pizza mozzarella, o plăcintă acoperită cu brânză albă moale, roșii roșii și busuioc verde.
Din acel moment, povestea spune că această combinație specială de toppinguri a fost supranumită pizza Margherita, pe care o putem mânca și astăzi.
Pizza Margherita, cea care a primit numele unei regine a Italiei - Foto: arhiva
În mod ciudat, însă, deși această „binecuvântare regală” a produsului ar fi trebuit să fie startul unei adevărate mode în toată Italia, pizza a rămas puțin cunoscută dincolo de granițele orașului Napoli, până în anii 1940.
Între timp, la un ocean distanță, imigranții în Statele Unite originari din Napoli, reproduceau fidel pizzele lor de-acasă în New York și în alte orașe americane, printre care Boston, Chicago, St. Louis, Trenton și New Haven,
Napoletanii veneau să muncească în fabrici, la fel ca milioane de europeni la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; ei nu căutau să facă o declarație culinară. Dar, relativ repede, aromele și gusturile pizzei au început să îi intrige pe nenapoletani și, în general, pe neitalieni.
Una dintre primele pizzerii documentate din Statele Unite a fost G. (de la Gennaro) Lombardi's de pe Spring Street din Manhattan, care a primit licență pentru a vinde pizza în 1905.
Citește și: Când au apărut pufarinele, deliciul dulce al copiilor în comunism? Cât costa o pungă pe atunci?
Lombardi's funcționează și astăzi, deși nu se mai află în locația sa din 1905 și „are același cuptor ca la început”, notează criticul gastronomic John Mariani, autorul cărții „How Italian Food Conquered the World” („ Cum a cucerit lumea mâncarea italiană”).
Pe măsură ce italo-americanii și mâncarea lor au migrat de la oraș spre suburbii și de la est la vest, în special după cel de-Al Doilea Război Mondial, popularitatea pizza în Statele Unite a crescut vertiginos.
Nu mai era văzută ca un deliciu „etnic”, ci era identificată din ce în ce mai mult ca o mâncare rapidă, sățioasă și plăcută. Au apărut variații regionale, neapărat napoletane, incluzând în cele din urmă pizza gourmet californiană acoperită cu orice, de la pui la grătar la somon afumat.
Pizza postbelică a ajuns în cele din urmă din SUA în Italia și nu numai. „La fel ca blugii și rock and roll-ul, restul lumii, inclusiv italienii, au adoptat pizza doar pentru că era americană”, mai explică Mariani.
Ulterior, ea s-a răspândit peste tot pe mapamond, ajungând, în forma specifică acelor vremuri, și în România comunistă, în timpul lui Ceaușescu, așa cum am arătat.
După 1990 și schimbarea regimului politic, românii au redescoperit popularul preparat, mari lanțuri de pizzerii intrând și pe piața din țara noastră, pizza fiind, la ora actuală, unul dintre cel mai căutate produse, mai ales de tineri, dar nu numai.
