Când Lola Kirke avea 16 ani, a dat peste un album la o piaţă de vechituri. Coperta i-a atras atenţia. „Era o fotografie a unei femei frumoase culcată pe un câmp“, spune Kirke, care pe vremea aceea nu deţinea un pick-up. A cumpărat oricum albumul, pe post de obiect decorativ, şi, când a făcut rost de un patefon, ani buni mai târziu, albumul „a fost cel mai minunat lucru pe care l-am ascultat vreodată“.
Affair!, semnat de de o cântăreaţă country-pop cu un nume de neuitat, Bonnie Guitar, era un album concept din 1969 despre o femeie care îşi înşeală soţul. Kirke l-a ascultat non-stop. Aproximativ un an mai târziu, „a găsit-o într-un videoclip de pe YouTube şi a dat de ea prin intermediul internetului“. Guitar avea acum 95 de ani şi încă mai cânta o dată pe săptămână în Soap Lake, Washington. „Am vorbit ore în şir la telefon“, spune Kirke, „şi mi-a povestit despre cum e să fii femeie în industria muzicală, despre cum e să fii mamă, mi-a povestit despre iubire – totul!“.
Nu o să găsiţi niciodată Affair! pe Spotify; nu a ajuns niciodată pe CD, cu atât mai puţin pe reţelele de streaming. Dar entuziasmul contagios al lui Kirke inspiră hoinăreala pe la vânzările de second-hand-uri organizate în fața caselor, căutatul printre rafturile prăfuite ale magazinelor care vând discuri la mâna a doua, în speranţa găsirii unei alte copii a albumului. Îi puteţi auzi admiraţia lui Kirke pentru folk-rockul anilor ’60 şi ’70 în zbârnâiala albumului ei de debut Heart Head West, cu referiri la scena muzicală din Laurel Canyon pe care s-au produs Joni Mitchell, Crosby, Stills, Nash şi Young şi, în special, Gram Parsons – o obsesie care a dus la „un tatuaj foarte urât pe care l-am acoperit recent“, spune Kirke.
În 2016, Kirke a scos un EP – patru melodii rock cu inflexiuni country – „care a fost un soi de test“ pentru un album: „Pot să fac asta? E interesant?“. Şi-a petrecut următorii doi ani adunând materiale personale brute cât pentru un album, inspirat „de moartea cuiva pe care l-am iubit, de beţii noaptea, singură, de lipsa de sex deşi ți-l doreşti, de tensiunile cu familia mea“.
Este o familie remarcabil de boemă, incluzându-le pe surorile Domino, o cântăreaţă – liniuţă – doică, şi spiritul liber Jemima, din serialul HBO Girls. Lola, cea mai mică dintre ele, s-a născut în Londra şi a crescut în New York, unde mama ei, Lorraine, deţine magazinul cu haine vintage Geminola (care a furnizat vestimentaţie pentru Sex and the City). Tatăl ei este bateristul britanic Simon Kirke, iar cântăreaţa îl creditează pentru „dragostea ei adâncă şi cunoştinţele în materie de dadrock (rock care are succes la generaţia mai în vârstă sau este influenţat de muzica unei ere anterioare – n.r.)“ (o frază care nu a fost folosită nicicând într-un sens mai literal de atât). Formaţia lui mai renumită, Bad Company, era un pic prea „rock de stadion pentru gustul meu“, spune Kirke. Dar consideră formaţia lui anterioară, Free, care mergea pe stilul blues (piesă de referinţă: „All Right Now“), drept una dintre cele mai subapreciate formaţii ale sfârşitului anilor ’60 şi începutului anilor ’70. Visul ei, spune ea, este „să cânte ca Paul Rodgers“.
„Amândurora ne place muzica zilei de ieri – cu Neil Young-ii şi Lucindele ei Williams“, spune Wyndham Garnett, prietenul lui Kirke, colaborator frecvent şi producător al Heart Head West, înregistrat la casa lor din regiunea San Rafael Hills a Los Angeles-ului. „Am ascultat Young – albumul Hawks & Doves, în care cântă într-un hambar şi poi auzi şi simţi asta. Am vrut o atmosferă brută similară“.
Cariera muzicală a lui Kirke a început cu aproape o decadă în urmă, când avea 18 ani şi era studentă la Bard College, locul de naştere al lui Steely Dan. Atunci i-a fost frântă inima de un bărbat pe care îl numeşte fără ezitare „un nesimţit fără limite“.
Să cânte la ukulele a părut singura modalitate de autoconsolare. „Eram şi în 2008, aşa că fiecare fată albă de la şcolile de arte liberale avea un ukulele, iar eu eram una dintre ele“, spune ea. „Am început să cânt melodii de ale lui Patsy Cline dintr-o carte cu muzică country numită Jumpin’ Jim’s Ukulele“.
A trecut la chitară şi s-a alăturat unei formaţii country compusă în totalitate din fete – o experienţă revelatoare şi care i-a dat putere. „Am crescut înconjurată de muzică şi întotdeauna am crezut că rock ’n’ roll-ul e ceva ce fac bărbaţii“, spune Kirke, „în timp ce femeile se uită prostite la ei înainte să-i ia de bărbaţi“. A descoperit că este atrasă de băieţii care cântau la chitară, până când „am realizat, aproape ca şi cum m-ar fi lovit fulgerul, că aş putea să fiu eu băiatul care îmi doream să se îndrăgostească de mine“.
În mai, când a găzduit şi a cântat la un Tribut adus Femeilor în Americana, în Brooklyn, a avut o altă revelaţie, graţie unei experienţe din spatele scenei extrem de diferită de cele din anii tinereţii. „Era o nebunie de univers paralel utopic prin care bâjbâiau femei talentate“, spune ea. „Atmosfera era de sprijin necondiţionat“.
Până acum, Kirke s-a concentrat pe actorie, deşi muzica este una dintre caracteristicile personajului prin intermediul căruia s-a remarcat, ambiţioasa muziciană Hailey Rutledge din serialul de pe Amazon Mozart in the Jungle/
Mozart în junglă. Kirke nu este o virtuoasă a oboiului cu pregătire clasică, doar joacă una la televizor. În fine, a jucat una: Mult apreciatul serial a fost anulat în luna aprilie. „Este foarte rar pentru un artist să aibă genul acesta de constanţă în viaţă“, spune despre cele patru sezoane ale serialului Mozart. Şi-ar fi dorit un al cincilea? „Nu aş fi renunţat la asta ca să mă îndop cu biscuiţi, dacă înţelegi ce vreau să spun“.
Înainte de asta, Kirke a avut roluri în Gone Girl/Fata dispărută, în 2014, şi în Mistress America/Doamna America, în 2015, regizat de Noah Baumbach şi în care joacă alături de Greta Gerwig. În dimineţa în care am vorbit, era în
Vancouver, Columbia Britanică, lucrând la filmul Love & Oatmeal/Dragoste şi fulgi de ovăz, în care joacă alături de Ben Platt. „Jucăm rolurile unei surori şi ale unui frate care învaţă să trăiască cu schizofrenia mea – doar un film fără pretenţii“, spune, adăugând „Până acum am jucat, după cum spune Willa Cather, personaje inteligente care se confruntă cu impulsurile celorlalţi. Mi-ar plăcea să fiu eu cea impulsivă“.
Kirke este amuzantă şi vorbeşte repede. La două secunde după ce ne-am început conversaţia, îmi furnizează o listă de motive hilare din care îi este dor de vara din New York: „căldura sufocantă, mirosurile dezgustătoare, sentimentul că trebuie să fac un duş la fiecare cinci minute“. Iar sinceritatea şi sfidarea aceasta (care merge până la a posta pe Instagram o poză cu noul ei vibrator) le puteţi auzi în muzica ei şi, mai recent, într-o scrisoare trimisă redactorului şef. După ce criticul de la revista New Yorker, Anthony Lane, i-a descris personajul din thrillerul Gemini drept „deloc flatant“, ambiguu în costumaţiile sale largi şi cu „o tunsoare din Iad“, Kirke a reacţionat.
„Există o parte din mine care a internalizat lucrurile pe care le-a spus şi care s-a simţit ruşinată că personajul meu nu a fost prezentat într-o manieră flatantă pe ecran“, spune ea. „M-a făcut să mă gândesc: Ar trebui să slăbesc o groază de kile şi ar trebui să port numai sutien cu push-up de acum îninte în filme. După care m-am gândit, Stai aşa: La naiba cu asta! Nu o să mă schimb. Vreau să se schimbe lumea“.
