Exact în momentul în care soției mele însărcinate i s-a rupt apa, am primit un telefon de la asistenta mamei mele, care mi-a spus că este pe moarte.

Eram, la propriu, prins între 2 lumi și forțat să iau cea mai dificilă decizie din viața mea: să fiu alături de copilul meu la venirea pe lume sau alături de mama mea la plecarea ei de pe lume?

Între viață și moarte: Îmi duceam soția în travaliu la spital când am fost sunat că mama mea moare

Ziua în care Diana a aflat că este însărcinată a fost una dintre acele zile pe care le voi ține minte cu lux de amănunte toată viața.

Am plâns împreună, nevenindu-ne să credem că în curând vom avea un copil, și i-am promis Dianei că voi fi un tată extraordinar.

Am așteptat mult timp să devenim părinți.

Eram unul dintre acele cupluri minune care au reușit să conceapă un copil după nenumărate tratamente de fertilitate eșuate și după ce medicii ne-au spus că nu mai există nicio șansă.

Citește și: Prietena mea a zis că lipsește o oră și mi-a lăsat copiii în grijă. Ora aia s-a transformat în 7 ani

„Vom fi cei mai buni părinți pentru el, draga mea”, i-am spus Dianei într-o seară. „Nu mai am răbdare să îmi țin copilul în brațe.”

„Știu, dragule,” mi-a răspuns ea zâmbind. Am sărutat ușor burtica ei și i-am promis că voi fi mereu lângă ea.

Diana a fost întotdeauna foarte anxioasă în legătură cu momentul nașterii din cauza complicațiilor, iar eu i-am spus că voi fi acolo pentru ea, așa că nu are de ce să-și facă griji.

Nu știam atunci că destinul mă va pune într-o situație în care va trebui să aleg între mama mea și ea, în timp ce era în travaliu…

Încă mă trec fiorii când îmi amintesc acea zi.

Începuse frumos, soarele strălucea puternic, și nimic nu părea că va decurge rău. Pregăteam eu micul dejun în bucătărie pentru că Diana nu se simțea în formă maximă în acea dimineață.

Citește și: Tata m-a abandonat când aveam 13 ani. Ce s-a întâmplat 10 ani mai târziu mi-a dat lumea peste cap

Am pregătit repede o farfurie cu mâncare și m-am dus să o chem la masă.

Când am intrat în dormitor, am văzut-o sprijinită de perete, ținându-și burta și respirând greu.

„Iubito, ești bine?” Am alergat spre ea, îngrijorat. „Să chem doctorul?”

„George... mi s-a rupt... apa,” a șoptit ea, respirând cu greutate, și atunci am observat podeaua udă de sub ea. „Du-mă la spital, te rog!” a strigat ea.

„Doamne!” Am intrat în panică. „Pornesc mașina. Stai liniștită un moment, iubito.”

Am descuiat mașina, apoi m-am întors repede să o ajut pe Diana.

„Nu-ți face griji, iubito. Ajungem la spital în cel mai scurt timp. O să fie bine.”

O linișteam în timp ce durerile travaliului începeau să fie tot mai intense. Eram îngrozit și agitat peste măsură. Mă rugam să fie totul bine.

După ce am ajuns la mașină și Diana a urcat, i-am închis ușa și m-am grăbit să-mi iau locul la volan.

Atunci mi-a sunat telefonul. Era asistenta mamei mele, Maria.

Mama fusese diagnosticată cu o afecțiune cardiacă progresivă și, din cauza bolii, era țintuită la pat și avea nevoie permanentă de serviciile Mariei.

Îngrijorat, am răspuns la telefon, iar vocea Mariei de la celălalt capăt m-a distrus instant.

„George...” a spus ea cu o voce stinsă.

„Mama ta... a făcut un atac de cord, așa că am dus-o la spital. Doctorii spun că sunt șanse foarte mici să mai supraviețuiască... Mama ta este pe moarte. Ar trebui să vii cât mai repede.”

„Doamne, oh Doamne, nu!”, am oftat adânc.

De ce se întâmplau astea în același timp? Eram confuz, agitat și nu știam ce să fac.

Pe de o parte trebuia neapărat să am grijă de Diana, care era în travaliu, avea niște dureri atroce și trebuia dusă urgent la spital....

Pe de altă parte, mama mea își trăia ultimele clipe pe acest pământ și nu puteam să o las singură.

Cu lacrimi în ochi, i-am spus Dianei ce se întâmplă. Nu puteam să-i ascund asta, oricum.

M-a văzut transfigurat și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și am izbucnit.

„Mama moare, iubito. A făcut un atac de cord, iar Maria mă roagă să merg acolo cât mai repede.

Sunt atât de distrus. Nu știu ce să fac…”

„Iubitule,” a spus Diana calmă. „Cheamă o mașină să mă ducă. E ok, eu mă descurc, mă duc singură…”

„Ce?” Am rămas fără cuvinte. „Nu, nu putem face asta!”.

Era udă de transpirație și gemea de durere. „Uită-te la tine. Pur și simplu nu concep să te las singură…”

„Nu avem timp, dragul meu… cheamă taxiul acum, George.

Mama ta are nevoie de tine. Ai fost fiu înainte de a fi soț. Mă voi descurca. Mama ta… ea…” Durerea ei devenea tot mai puternică.

Citește și: O bătrână, care n-a fost niciodată gravidă, face un test ADN. Rezultatul îi dezvăluie că are o fiică

„Sun la un taxi, ok ok. Oh, Doamne!”

„Medicii sunt cu ea, dar nu sunt prea optimiști… Trebuie să fii acolo, fără discuție” a spus ea.

M-am teleportat acolo.

Mă tot plimbam în sala de așteptare de la Urgențe, tremurând și rugându-mă ca mama să fie bine.

„Știu că te vei face bine, mamă. Vei deveni bunică în curând,” îmi spuneam neîncetat.

Așteptarea mea nu a fost lungă. Nu a trecut mult până când medicii au ieșit din sala de urgență cu vești proaste.

Cele mai proaste.

„Ne pare sincer rău. Nu am putut să o salvăm.”

Mama mea a murit în acea dimineață frumoasă de toamnă, din cauza unui stop cardiac.

Nu mă puteam opri din plâns de la aflarea veștii.

Maria a încercat să mă consoleze, dar era în zadar.

Stăteam într-un colț, privind în gol, în timp ce lacrimile fierbinți curgeau fără încetare.

Deodată, telefonul meu a sunat și m-a trezit din acea stare dureroasă.

„Da?” am răspuns, iar în fundal am auzit un plâns dulce.

„Iubitule,” a spus Diana de la celălalt capăt al apelului. „Avem o fetiță. E superbă. Ești tată acum…”

În acel moment, nu știam dacă ar trebui să fiu fericit sau trist. Nu știam cum să reacționez, nu știam cărui sentiment să îi dau voie să predomine.

„Asta e o veste minunată, iubito,” am reușit să spun. Apoi, cu inima grea, i-am spus: „Mama... mama s-a dus.”

„Nu, George, nu s-a dus! Ea este cu noi,” a răspuns Diana blând.

Nu am înțeles ce a vrut să spună până când am primit o fotografie de la soția mea.

Diana mi-a trimis o poză cu fetița noastră nou-născută și am izbucnit din nou în plâns necontrolat.

Micuța noastră semăna atât de mult cu bunica ei!

„Nu-i așa că seamănă cu mama ta?” m-a întrebat Diana.

Cu ochii plini de lacrimi și fiind cu greu capabil să mai scot 2 vorbe, am răspuns: „Da, seamănă. Enorm!”

Ce putem învăța din experiența dulce-amăruie a acestei familii?

Chiar și după ce cei dragi ne părăsesc, o parte din ei rămâne cu noi. Mama lui George a murit în dimineața în care s-a născut fiica lui.

Bebelușa era o copie fidelă a bunicii sale și un semn pentru George că mama lui va rămâne alături de el, sub această formă.