Vacanța relaxantă în Barcelona a lui Carmen a fost brusc spulberată când privirea i s-a întâlnit cu cea a fiicei sale, Maria, și a ginerelui ei, în holul hotelului – aceleași persoane pe care le îngropase, devastată, cu 5 ani în urmă.
O româncă și-a întâlnit în Barcelona fiica și ginerele pe care-i îngropase cu 5 ani în urmă
Cu inima bătând cu putere și gata să leține din cauza șocului, Carmen trebuia să decidă: să se confrunte cu fantomele din fața ei sau să le lase să se piardă pe străduțele întortocheate, pline de turiști.
Carmen coborî din microbuzul de la aeroport, inspirând adânc. Aerul sărat din Barcelona îi umplea plămânii, o schimbare binevenită după cabina sufocantă a avionului.
La 75 de ani, această vacanță era mai mult decât necesară. Cinci ani de doliu își lăsaseră amprenta asupra lui Carmen, desenând riduri adânci în jurul ochilor și gurii, riduri care nu existau înainte.
Hotelul ales se ridica impunător în fața ei. Structura strălucitoare promitea doar relaxare și evadare, așa că Carmen își permise un mic zâmbet în timp ce urmărea un valet ce o conducea în hol.
Citește și: Între viață și moarte: Îmi duceam soția în travaliu la spital când am fost sunat că mama mea moare
Pardoselile din marmură răsunau de zgomotul turiștilor entuziasmați și de clinchetul cărucioarelor de bagaje. Carmen privea toate acele fețe fericite, sperând că și ea va ajunge să se simtă la fel ca ei.
- Bine ați venit la noi, doamnă. Îmi puteți spune numele pentru check-in? Vocea veselă a recepționerului o scoase pe Carmen din gândurile sale.
- Ionescu. Carmen, răspunse ea, căutându-și actul de identitate în geantă.
În timp ce recepționerul o căuta în baza de date, privirea lui Carmen se abătu de la el. Atunci i-a văzut.
Timpul părea să se oprească.
Respirația i se tăie.
Lângă magazinul de suveniruri, examinând o expunere de scoici colorate, erau două persoane care nu aveau cum să fie acolo. Fiica ei, Maria, și ginerele ei, Paul.
Dar ei erau morți. Uciși într-un accident de mașină acum 5 ani… sau cel puțin așa crezuse.
- Doamnă? Cheia dumneavoastră de la cameră, vocea recepționerului părea îndepărtată.
Mâna lui Carmen se întinse automat, luând cheia fără să se uite, în timp ce privirea nu i se dezlipea de cei doi, care se îndreptau spre ieșire.
- Țineți-mi bagajele, spuse ea brusc, deja în mișcare. Revin imediat.
Traversă holul în grabă, respirând greu. Forma ei fizică nu mai era aceeași, iar cuplul aproape ajunsese la ușă.
- Maria! strigă Carmen. Până și ea simți disperarea din propria voce.
Femeia se întoarse, iar ochii i se măriră de șoc. Era, fără îndoială, Maria!
Deodată, ea îl prinse pe Paul de braț și îi șopti ceva urgent. El se întoarse, iar Carmen văzu cum panica se instalează pe fața lui.
Brusc, au luat-o la fugă.
Inima lui Carmen bătea cu putere, în timp ce-i urmărea în lumina orbitoare de afară.
- Opriți-vă acum! strigă ea, vocea ei răsunând pe aleea mărginită de palmieri. Sau chem poliția!
Amenințarea a funcționat.
Cuplul se opri, umerii căzându-le în semn de resemnare. Încet, se întoarseră să o privească.
Ochii Mariei erau plini de lacrimi, dar Carmen nu știa de ce. Plângea din vinovăție, pentru minciună, sau din alt motiv?
- Mamă, șopti fiica ei. Putem să-ți explicăm.
S-au retras să vorbească în liniște. Ușa camerei de hotel a Mariei și a lui Paul se închise în urma lor. Înăuntru, aerul deveni greu, încărcat de cei 5 ani de doliu ai lui Carmen și de furia ei prezentă.
Carmen stătea în picioare, furioasă, cu brațele încrucișate.
- Începeți să vorbiți, le ceru ea ferm.
Paul își drese vocea.
- Nu am vrut niciodată să vă rănim.
- Să mă răniți? Râsul lui Carmen era aspru. V-am înmormântat. Pe amândoi. Am plâns 5 ani. Și acum vă uitați la mine, spunându-mi că nu ați vrut să mă răniți?
Maria făcu un pas înainte, încercând să întindă mâna.
- Mamă, te rog. Am avut motivele noastre.
Carmen se retrase, deși simțea dorința de a-și îmbrățișa fiica.
- Ce motiv ar putea justifica asta?
Paul și Maria au făcut schimb de priviri, apoi el a luat cuvântul.
Citește și: Prietena mea a zis că lipsește o oră și mi-a lăsat copiii în grijă. Ora aia s-a transformat în 7 ani
- Am câștigat la loterie.
Liniștea se așternu.
- Loterie, repetă Carmen sec. V-ați înscenat propriile morți... pentru bani?!
Maria încuviință și începu să explice.
- Erau mulți bani, mamă. Știam că, dacă ar afla cineva, toți ar vrea o parte. Voiam doar să începem de la zero, fără obligații.
- Obligații? Vocea lui Carmen se ridică. Cum ar fi să returnați banii împrumutați de la familia lui Paul? Sau să fiți alături de copiii verișoarei tale după ce părinții lor au murit? Asemenea obligații?
Paul se încordă.
- Nu datorăm nimănui nimic. A fost șansa noastră de a trăi viața pe care ne-am dorit-o și nu am vrut să ne stea nimeni în cale.
- În detrimentul celor care v-au iubit? întrebă Carmen. Se întoarse spre fiica ei. Maria, cum ai putut să-mi faci asta?
Maria își coborî privirea, suspinând.
- Îmi pare rău, mamă. Paul a zis...
- Nu da vina pe mine, interveni Paul. Ai fost de acord.
În acel moment, Carmen a înțeles totul.
- Maria, vino acasă cu mine. Putem îndrepta asta.
Pentru o clipă, speranța licări în ochii Mariei, dar mâna lui Paul pe umărul ei o opri.
- Nu plecăm nicăieri, spuse el. Viața noastră e aici acum.
Maria suspină.
- Îmi pare rău, mamă. Nu pot.
Carmen stătea acolo, privindu-i pe cei doi străini în care fiica și ginerele ei se transformaseră. Fără să mai spună un cuvânt, se întoarse și ieși din cameră.
Ce ar trebui să facă? Era ilegal să-ți înscenezi moartea? Ascundea Paul altceva?
Vacanța ei era distrusă. Nu a mai putut să stea, a luat primul avion înapoi. Dar, pe drumul spre casă, luă o decizie. Nu-i va denunța. Va lăsa o ușă deschisă, sperând că într-o zi, Maria va păși prin ea.
Au trecut 3 ani de la acea întâlnire șocantă.
Carmen a încercat să meargă mai departe, dar greutatea acestui secret și durerea trădării nu au dispărut niciodată complet. Apoi, într-o după-amiază ploioasă, se auzi o bătaie la ușă.
Carmen a deschis și a găsit-o pe Maria stând în fața ei, udă leoarcă de ploaie, cu brațele strânse în jurul corpului, complet pierdută.
„Mamă,” vocea Mariei se frânse. „Pot să intru?”
Carmen ezită la început, dar se dădu la o parte.
Maria intră încet, lăsând o dâră de apă pe podeaua din lemn. În lumina aspră a holului, Carmen văzu cât de mult se schimbase fiica ei.
Hainele de designer și părul aranjat perfect dispăruseră, înlocuite fiind de blugi uzați și un păr ciufulit. Cearcăne întunecate îi umbreau ochii.
„Ce s-a întâmplat?” întrebă Carmen, cu un ton neutru.
Maria se prăbuși pe canapea, cu umerii aduși. „Totul s-a dus,” șopti ea. „Banii, casa, totul. Paul... a făcut niște investiții proaste. A început să joace jocuri de noroc. Am încercat să-l opresc, dar…”
Ridică privirea, întâlnind ochii lui Carmen pentru prima dată. „A plecat. A luat ce mai rămăsese și a dispărut. Nu știu unde e.”
Carmen se așeză în fața fiicei sale, procesând informațiile.
O parte din ea voia să o consoleze pe Maria, să o îmbrățișeze și să-i spună că totul va fi bine. Dar rănile erau încă prea proaspete, trădarea prea profundă.
„De ce ești aici, Maria?” întrebă ea încet.
Buza Mariei tremură. „Nu știam unde altundeva să mă duc. Știu că nu merit ajutorul tău, după tot ce am făcut.
Cât de egoistă am fost. Dar… îmi e dor de tine, mamă. Îmi pare atât de rău. Pentru tot.”
Liniștea se așternu între ele, pentru că Carmen nu știa ce să facă. Asta își dorise încă din acea zi în Barcelona.
Așa că își studia fiica, căutând semnele fetei pe care o cunoștea odată. După câteva momente, Carmen suspină.
„Nu pot pur și simplu să te iert și să uit, Maria. Ceea ce ați făcut tu și Paul… a fost mai mult decât o minciună. Cred că ați încălcat legea. Faptul că ți-ai înscenat moartea poate că nu este ilegal, dar sunt sigură că nu ați plătit impozite pe acei bani. Și, pe deasupra, ați rănit o mulțime de oameni, nu doar pe mine.”
Maria încuviință, în timp ce lacrimi proaspete îi curgeau pe obraji. „Știu,” șopti ea.
Citește și: O bătrână, care n-a fost niciodată gravidă, face un test ADN. Rezultatul îi dezvăluie că are o fiică
„Și ai dreptate. Unul dintre motivele pentru care Paul a vrut să plece a fost să evite plata impozitelor. Restul... ce nu dorea să returneze familiei lui… ei bine, asta a fost doar un bonus.”
„Dacă vrei să repari lucrurile cu mine și cu toți ceilalți,” continuă Carmen, cu o voce fermă, „trebuie să înfrunți consecințele. Asta înseamnă să mergi la poliție. Să le spui tot. Despre morțile voastre înscenate și despre ce ați făcut cu acei bani. Totul.”
Ochii Mariei se măriră de teamă. „Dar... aș putea ajunge la închisoare.”
„Da,” confirmă Carmen. „Ai putea. Nu vreau să se întâmple asta, dar este singura cale de a merge mai departe. Singura cale de a-ți îndrepta cu adevărat greșelile.”
Pentru un moment lung, Maria rămase nemișcată, ștergându-și ușor nasul. Apoi, încet, încuviință din cap. „Bine,” spuse ea încet. „O voi face. Orice va fi necesar.”
Carmen simți un strop de mândrie făcându-și loc pe lângă furia și durerea care o dominau. Poate că fiica ei nu era complet pierdută după toate acestea. Faptul că era departe de Paul era, cu siguranță, un lucru bun pentru ea.
„Bine atunci,” spuse ea ridicându-se. „Hai să-ți dăm niște haine uscate, apoi mergem la secție.”
Când ieșeau spre mașină, la scurt timp după, Maria ezită. „Mamă?” întrebă ea. „Vei... vei rămâne cu mine cât timp vorbesc cu ei?”
Carmen se opri, apoi întinse mâna și o strânse pe a fiicei sale, permițându-și din nou să simtă și să arate toată dragostea pe care o avea pentru ea. „Da,” spuse ea cald și liniștitor. „Voi fi acolo, cu siguranță.”
„Mulțumesc,” spuse Maria, încuviințând și respirând adânc. Dintr-odată, expresia ei se schimbă. Era decisă să facă, în sfârșit, ce e corect.