Marin Moraru și Gheorghe Dinică, doi mari actori ai României, au copilărit în același cartier, Giulești. Iar acest lucru i-a făcut să se înțeleagă atât de bine și să fie foarte buni prieteni.
„Gheorghe Dinică a fost de departe prietenul lui cel mai bun. Asta chiar dacă Marin al meu a legat cu multă lume amiciții deosebite. Dar în cazul lor a contat enorm faptul că au fost colegi de clasă și că se cunoșteau de la 16 ani. Gândiți-vă, aproape șase decenii petrecute împreună, și pe scenă și în film, dar și în viața de zi cu zi!”, afirmă Lucia Popescu Moraru pentru cancan.ro
„La moartea lui Dinică l-am simțit pe Marin al meu că se rupe ceva în el. Nu a vrut să ne împovăreze cu durerea sa, dar am simțit asta. Așa cum a și spus atunci, și mult după, îi murise fratele de suflet. L-a afectat foarte tare! Aveau un fel al lor de a-și vorbi și de a glumi, unic. El îi spunea Gigi, el, Marinuș sau Marin. Îmi amintesc și că Marin al meu nu obișnuia să bea. Când era la o petrecere sau ceva de genul acesta, strecura mai mereu aceeași glumă, pe tema asta: ”, adaugă aceeași Lucia Popescu Moraru.
„Spectacolul lor comun, de pe scena Naționalului, cel cu Gheorghe Dinică și Radu Beligan alături de Marin Moraru, este de departe cel preferat. E părerea mea, dar vă asigur că a fost și părerea lui. Spectacolul acela s-a jucat șase ani, cu casa închisă de fiecare dată. Doar moartea lui Dinică a oprit spectacolul.
Marin Moraru, omul unei singure iubiri
Actorul Marin Moraru s-a născut la 31 ianuarie 1937 în Bucureşti, într-o familie modestă - tatăl său fiind vopsitor de vagoane la CFR, iar copilăria şi-a petrecut-o în cartierul Giuleşti, pe strada Tabla Buti.
În copilărie visa să devină aviator, însă, la îndrumarea tatălui, a urmat cursurile şcolii de Construcţii Căi Ferate - Întreţinere Drumuri şi Poduri, perioadă în care l-a cunoscut pe regizorul Mihai Dimiu, care se ocupa de echipa de teatru de amatori a şcolii. Marin Moraru primeşte astfel primul rol din viaţa sa, în piesa "Steaguri pe tunuri", de A.S. Makarenko.
Actorul a trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de Lucia Popescu-Moraru, om de radio, pe care a cerut-o de soție când era elevă. Povestea lor de dragoste este impresionantă. Cu soția lui s-a căsătorit când ea era foarte tânără, dar nu a regretat niciunul dintre ei alegerea făcută. Între ei a fost dragoste la prima vedere, dar și pasiune.
Au pornit amândoi la drum de la zero. Nu au avut nimic, dar încet, încet și-au făcut un rost. La baza relației lor a stat înțelegerea. Marin Moraru dezvăluia că au ales ca data căsătoriei lor să fie pe 29 februarie pentru a sărbători o dată la patru ani și să se simtă tineri.
”Am pornit fără nimic, un covor şi-o pernă, şi am adunat încet, încet o casă plină cu bibelouri, cu tot ce trebuie sau ce nu trebuie unui om. Între noi a contat înţelegerea, capacitatea fiecăruia de a lăsa de la el şi faptul că suntem prieteni foarte buni, potrivit fanatik.
Citește și: Marin Moraru a iubit o singură femeie 50 de ani. A cerut-o de soție când era elevă
Dinică, băiatul rău cu suflet de aur
Gheorghe Dinică s-a născut la 1 ianuarie 1934 în București și a fost unul dintre cei mai importanți și iubiți actori români. A jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.
El face parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat încă de la prima sa urcare pe scenă, chiar din același an, și aceasta pentru rolul inspectorului Goole în piesa Inspectorul de poliție (An Inspector Calls).
“Da, m-am născut într-o iarnă în Giuleşti. Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Nu aveam costumaţie contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă şi de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie.
Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă şi eu eram în pivniţă; m-a scos afară suflul. În lumea debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecţie non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară la ora închiderii.
Am văzut atunci o mulţime de filme. Filmul a fost o lume care a venit spre mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Naţional, când am văzut nişte actori mari care m-au pus pe gânduri: Storin, Băltăţeanu, Manolescu şi alţii. Cinematograful din cartierul meu era prima mea şcoală. Săraci, săraci, dar puteam vedea filme la discreţie.,” spunea Dinică.
Citește și: Dinică ar fi avut 89 ani. Băiat de cartier, respins la „teatru”. Își întâlnește iubirea la 60 de ani
