La nivel general, în luna octombrie, 28 la sută dintre copii și părinți cu copii în școală declarau că nu dețin resursele materiale necesare învățământului online. Situația era similară pentru 43 la sută dintre cadrele didactice. Deficitul este cu 10 la sută mai ridicat în mediul rural decât în mediul urban și cu peste 10 la sută mai mare în cazul învățământului primar și preșcolar decât în al celui liceal, conform unui raport de cercetare publicat de Salvați Copiii.
Totodată, un studiu IRES din primăvară socotise că aproximativ 900.000 de copii nu au un dispozitiv cu care să se conecteze la școala online, 12 la sută sută dintre copiii înscriși în învățământul preuniversitar nu au o conexiune la internet suficient de puternică pentru a suporta derularea cursurilor online, iar 52.000 de gospodării nu au curent electric. Ministerul Educației a aproximat însă un număr de 250.000 de copii vulnerabili care aveau nevoie de tablete. Până la jumătatea lunii noiembrie, urmau să fie livrate 82.000 de tablete, conform unei declarații a ministrei Educației, Monica Anisie, pentru Știrile ProTv.
Chiar și cu aceste date, digitalizarea trebuie să continue, dar în tandem cu investiții în infrastructura socială, explică Luminița Costache, specialistă în educație la UNICEF.
„Ar trebui să existe o viziune pe termen lung, pentru că, din punctul meu de vedere, nu ne vom mai întoarce niciodată la educația așa cum era înainte. E nevoie de educație față în față, dar partea de digitalizare a educației va continua; ar trebui să se investească în competențele profesorilor de a desfășura activitatea în mediul online – atât pentru partea de predare, cât și pentru partea de evaluare, apoi, ar trebui sprijiniți părinții. În pandemie, rolul părinților a devenit și mai important decât înainte, mai ales pentru copiii de vârstă mică, care trebuie să stea un număr limitat de ore în fața calculatorului. Ar trebui investit în programe de educație parentală în general, pentru ca părinții să învețe să se conecteze mai bine cu copiii lor și pentru a-i putea sprijini mai bine în parcusul educațional, apoi ar trebui investit în partea de infrastructură școlară, care să permită derularea activităților online, cu conectarea tuturor copiilor din grupuri dezavantajate. Aici, mai intervine o problemă, pe care nu poate să o rezolve sistemul de educație.
Gândiți-vă că dotăm toți copiii cu tablete și o școală cu toate device-urile necesare, dar comunitatea respectivă nu e racordată la rețeaua de curent electric sau nu are internet. Atunci, toate aceste device-uri nu pot fi folosite; aici trebuie corelată (digitalizarea, n.r.) și cu partea de investiție în infrastructură socială, în general, în comunitatea respectivă”, atrage atenția Luminița Costache.
Specialista în educație mai arată că, pentru situațiile în care, în prezent, nu există curent electric sau nu nu este internet, o soluție poate fi educația la distanță: „Să le fie trimise elevilor materiale educaționale, să existe o posibilitate de conectare cu ei și să se facă activități remediale, inclusiv în centre, de tip centre de zi, dar aici depinde de cum se schimbă contextul pandemic de la o zi la alta și de restricțiile care sunt impuse în fiecare comunitate în parte”.
E școala online o greșeală?
„Sunt studii la nivel internațional care ne arată că școlile trebuie să fie deschise, dar toată situația pandemică a fost o situație pe care nimeni nu a prevăzut-o, iar măsurile s-au luat în funcție de evoluție (a pandemiei, n.r.). Nu putem să negăm realitatea asta și nici să considerăm că școala online este o greșeală sută la sută, da, școala online a dus la crearea unor disparități și la adâncirea unor clivaje, pentru că noi nu eram pregătiți pentru asta. De aceea, trebuie gândită o strategie de digitalizare a educației care să fie sustenabilă”, conchide Luminița Costache.
„Dacă nu ai carte, nu ai parte de nimic”
O întreb pe Maria dacă pot vorbi cu copiii ei. Femeia îi strigă, iar cei trei intră chicotind și se așează unul lângă altul, lângă mine, pe canapea.
„S-au închis școlile”, îmi spune unul din băieți. Spune că-i plăcea la școală, materiile lui preferate erau matematica și religia.
„Doamna învățătoare știe că nu puteți să umblați pe tabletă?”, îi întreb pe copii. Maria îmi răspunde că știe - „i-am tot dat mesaje că nu știu să umblu cu ea”. Recent, îi răspunsese și îi spusese să vină cu ea la școală, „să umble cineva”. „Dar n-am avut timp să merg”, continuă femeia.
Băieții fug afară, profită că nu s-a întunecat încă și se mai joacă în curte. Copila rămâne cu noi.
O întreb pe Maria ce va face cu ea, dacă o va reînscrie la școală. Îmi spune că nu. „Păi, cine o mai primește? La mine la școală aici nu prea mai sunt locuri și, dacă nu mai sunt locuri, trebuie să aștepți un an. Nu-mi convine să-i duc departe”, adaugă femeia. Școala cea mai apropiată de ea e la patru stații de autobuz. Următoarele sunt mult mai departe, iar copiii sunt prea mici ca să-i lase să meargă singuri atâta distanță.
O întreb pe fiica Mariei ce-ar vrea să fie când crește. Copila se uită fâstâcită la mine.
„Ea, în general, se joacă. Dacă vrei să devii ceva, trebuie să ai carte. Dacă nu ai carte, nu ai parte de nimic”, răspunde mama.
Îi spun că poate va fi mai ușor în viitor. În cameră se lasă tăcerea, băieții se aud țipând de afară, iar fetița merge să-i despartă.
Citește și prima parte a textului aici: Copiii romi, fără educație în pandemie. În Sectorul 5, tableta pentru online e bună doar pe hârtie
