Anul acesta, Adela Vrînceanu-Celebidachi, care este producătorul filmului, a decis să facă public un alt proiect la care lucra, și anume un documentar social, denumit „Sunt ceea ce am învățat să fiu”, filmat la interval de 7 ani, ce ne arată o paralelă între copii cu șansă la educație și copii fără această șansă și cum evoluează ei - sau nu - peste ani, punând accentul pe conștientizarea importanței educației în viața fiecărui copil.
Reporter: Ai trecut de la producție filme la regie documentare. Motivează-ne alegerea ta!
Adela Vrînceanu-Celebidachi: Documentarul „Sunt ceea ce am învățat să fiu” a pornit în 2010, când am decis că este un subiect important de abordat, și anume cel al necesității educației în toate mediile sociale. Filmul „Octav”, pe care l-am produs în 2017, a venit mult mai târziu.
Nu mi-am dorit nici să fiu regizor, nici să fiu producător. Cumva, viața m-a dus pe aceste drumuri (zâmbește). Lucrez cu fundații pentru copii de mulți ani, în special cu Ovidiu Ro și, în lupta de a strânge fonduri, am realizat cât de important este să-ți obligi interlocutorul să facă un exercițiu de imaginație: cum va fi un copil fără educație în adolescență și apoi în maturitate. Astfel încât am hotărât să filmez grupe de vârstă 4-6 ani, 10-14 ani și peste 20 de ani. Câțiva ani mai târziu, am fost sfătuită să mă reîntorc la ei, după 7 ani, și să îi filmez din nou. Cu ajutorul unor companii care au crezut în importanța acestui subiect, avem acum un documentar care va fi difuzat la TV, pe 24 iunie la ora 15:30, de către Kanal D.
În documentar veți întâlni o paralelă între copiii cu șansă la educație și copiii fără această șansă și cum evoluează ei - sau nu - peste ani. Cred că este important ca noi toți să ne asumăm atât evoluția, cât și involuția lor. Toți putem să facem ceva, trebuie doar să conștientizăm cât este de necesară implicarea noastră. Este ciudat că într-o societate unde individul se definește prin validarea celorlalți și utilitatea pe care o are, suntem atât de pasivi la ceea ce înseamnă viitor în cea mai pură formă.
Cum a fost experiența „Octav” în comparație cu experiența filmării acestui documentar?
Documentarul a durat în total aproape 8 ani. Ne-am confruntat cu multe dificultăți, inclusiv decesul unuia dintre copii. A fost extrem de tulburător, dar încrederea în necesitatea lui ne-a determinat să îl ducem până la capăt. „Octav” a durat mai puțin, dar a fost mai complicat; în cazul acesta depinzi de un concurs (Consiliul Național al Cinematografiei), mult mai mulți bani necesari și o desfășurare de forțe mult mai mare.
„Octav” e pe DVD acum, iar discul are și un material cu povestea din culise. Dacă îl urmăriți, veți înțelege despre ce vorbesc (zâmbește). Am picat concursul la CNC de două ori, cu proiectul „Octav”, ne-am luptat mult să câștigăm și cred că am demonstrat, fiind filmul românesc cu cei mai mulți spectatori în 2017, că ne-am făcut treaba bine. Ni s-au dat șanse minime, dar știi cum este, cu cât ai mai multe piedici, cu atât te ambiționezi mai mult.
Chiar am depus la CNC un alt proiect, la concurs, și iarăși am picat, e ca un Deja vu (râde), dar am încredere că oameni mai destupați la minte vor înțelege importanța proiectului nostru. Cu acest al doilea scenariu depus am intrat în competiții, în festivaluri internaționale și am luat chiar și premii în Statele Unite. În România, în schimb, evaluările se fac probabil pe alte criterii. Cultura merge mână în mână cu educația, lucru neînțeles sau prost înțeles pe la noi.
Avem oameni în comisia de notare care au justificat, în moduri aberante, impactul proiectului nostru la public pe plan național și internațional, oameni cu zero experiență în zona de marketing, care vorbesc cu o „înțelepciune”
