Ca membru al mișcării Vă vedem din Sibiu, Radu Vancu a făcut, totodată, și o radiografie politică și socială a ultimilor doi ani, arătând și care mai sunt șansele României să iasă din era PSD.
Newsweek România: De unde gândul de a scrie „Transparența“, de a trece, după ani de poezie, la proză?
Radu Vancu: Traumele cărții, bucuriile ei, substanța vieții sunt aceleași, pentru că tot cu existența ta scrii. Am încercat să fie formula stilistică diferită. După a șaptea carte, am simțit că nu mai pot scrie poezie decât în felurile anterioare. Am refuzat asta și mi-am adus aminte că, încă din studenție, am avut visul acesta megaloman să scriu un roman de sute de pagini. Am zis să încerc să explic lumea nu prin poezie, ci prin proză. De aici a venit acest roman, dintr-o criză a scrisului de poezie.
Ați reușit să fiți „transparent“ în scrierea romanului? Cum a fost această trecere?
E o diferență enormă. E altă artă, de fapt, chiar dacă se face tot în cuvinte, iar profesorii o încadrează în literatură. Poezia e un sprint pe o sută de metri, unde tu trebuie să fii secundă de secundă intens și să treci linia de final într-o explozie de intensitate. În proză, trebuie să construiești, să lucrezi pe spații lungi, e un maraton. Dar ca toți scriitorii care sunt la bază poeți, cum se spune, am încercat să construiesc frazele având, în același timp, intensitatea poeziei. Cineva spunea, într-o cronică despre „Transparența“, că este un poem întins pe cinci sute de pagini. Dacă ai împărți frazele la jumătate și le-ai tipări ca versuri, ar fi o poezie. Nu știu dacă e un lucru bun sau rău. Prozatorii de meserie probabil că ar spune că e rău, dar pe mine m-a bucurat, pentru că, deși sunt arte diferite, eu citesc cu precădere proza în care frazele captează ceva din frumusețea lumii. Îmi plac frazele care sunt evenimente intense și lirice.
„Știi, eu nu cred în realitatea lumii“. E o spovedanie, la începutul cărții, a lui, eul narator, către iubita sa, Mega. Ea este și singura care îl face să creadă în realitate. La ce fel de iubire asistăm?
Este o poveste de dragoste între doi tineri studenți, foarte diferiți unul de celălalt. El, așa cum îi spune la început, nu crede în realitatea lumii, crede că lumea e un văl de epifenomene, așezat peste neant. Nu e nimic nou și scandalos în credința lui, de la religiile orientale la Platon și venind până la romanticii germani sau până la Mircea Cărtărescu, există o grămadă de lume bună care nu a crezut în realitatea lumii.
Însă problema lui este că, deși a trăit o viață întreagă fără să creadă în realitatea lumii, apare această tânără, Mega, cu frumusețea ei intensă, ca un poem, care-l face să creadă că totuși există un punct de realitate în această lume. Adică el nu crede că lumea e reală, dar, în același timp, nu poate să creadă că Mega nu e reală.
Ea are atâta consistență în frumusețea ei, în felul ei de a ordona această iluzie a lumii în jurul ei, încât e nevoit să creadă că lumea e reală. Povestea asta de dragoste ciudată se petrece între acest tânăr student, care are o dramă biografică, venită dintr-o traumă a sinuciderii tatălui și a culpei supraviețuitorului.
La rândul ei, ea vine dintr-o altă traumă biografică, tatăl ei este un general de Securitate, ea detestă acest lucru, e și ea suicidală, nici ea nu ia foarte în serios lumea prin care se mișcă. Atunci, povestea lor este a unui cuplu care, fără să ia în serios lumea, îl ia teribil de în serios pe celălalt.
Perioada în care ați scris „Transparența“ s-a suprapus cu o alta importantă, legată de mișcarea Vă vedem din Sibiu. Făceați zilnic o tranziție de la Piața Huet din roman la realitatea zilelor noastre din Piața Huet. Cum a fost această trecere între cele două lumi?
Mai ales când scriam depre Catedrala Evanghelică și despre Piața Huet din roman și apoi mă duceam la protest, tot în aceste locuri, era destul de zăpăcitor. Fie că scriam la redacție sau la facultate, uneori, era foarte aproape, la zece minute de locul protestului.
Era foarte straniu, lumile deveneau indiscernabile, se suprapuneau, dar, într-un fel, amândouă gesturile – de a scrie romanul și protestul social – veneau dintr-o nevoie de transparență și de frumos. Cel puțin pentru mine, dar și pentru destul de mulți oameni care au stat în piețele României, în ultimii ani, protestul s-a născut dintr-o nevoie de transparență și de frumusețe.
Simțeam cu toții că România hidoasă, desfigurată de clasa politică, are toate datele pentru a fi o Românie frumoasă, strălucitoare, curată. Există atât de multă frumusețe în oamenii din jurul nostru, cu care ne construim viețile, și există atât de multă hidoșenie în România de pe sticla televizoarelor sau din paginile publicațiilor care oglindesc România politică, încât nu poți să nu simți că trăim într-o schizofrenie pe care politicul, de fapt, o induce. Și cred că protestele noastre, revolta noastră de aici vin, din faptul că simțim că cei dragi merită o Românie după chipul și asemănarea lor.
E o tensiune către transparență, o încercare de a evada într-o lume mai curată, care să aibă realitate. Deși sigur că este o realitate serioasă, gravă, cum să iei în serios pe cineva precum Codrin Ștefănescu sau Eugen Nicolicea sau Șerban Nicolae? Ei sunt niște ființe dintr-un pandemoniu, dintr-o aranjare demonică a lucrurilor. Dar demonii nu au realitate, nu știm asta din toate tratatele de demonologie?
Ei sunt niște protoplasme ale răului, se folosesc de defectele noastre, de punctele noastre slabe, ca să-și facă jocul. Bănuiesc că toți simțim asta: dacă vom protesta suficient împotriva acestui pandemoniu, el o să dispară.
Ce se întâmplă cu PSD și cu coaliția asta monstruoasă din ultimii ani seamănă cu povestea spiritului demonic care, treptat, intră la loc în sticlă. Sondajele ne arată că existența lui demonică s-a înjumătățit. Sper că vom avea perseverența să protestăm față de urâțenia lui, până la capăt, astfel încât, la alegerile viitoare, să punem dopul la sticlă și să spunem: „Gata, te-am pus acolo unde ți-e locul!“
Cum arată realitatea lui Radu Vancu, care sfidează realitatea pe care o vedem, dar care vă ajută să treceți prin această perioadă grea pentru România?
Este senzația despre care vorbeam, schizofrenia între curățenia lumii pe care o poți construi în jurul tău, pe care prietenii și familia o construiesc în jurul tău, și lumea asta a lor, care ne face atâta greață, cum spunea un poet prin anii ‘80. Lumea mea e compusă, ca lumea noastră, a tuturor, din cercul mic al familiei, al prietenilor. Toți avem în familie și în cercul cel mai apropiat de prieteni oameni care ne arată că normalitatea e posibilă.
Fiecare avem câte o Mega a noastră.
Avem o Mega, care nu e neapărat iubita, ci poate fi oricine. Tatăl, mama, ființe din jur, care arată că realitatea este reală și că ea conține și oaze de lumină. În cazul meu, dar nu doar în cazul meu, mai sunt și cărțile. Cărțile sunt un alt depozitar de curățenie, de lumină și de speranță.
Am văzut cu toții că, în fiefuri PSD din țară, demonii ăștia caraghioși și maligni, cum sunt Codrin Ștefănescu și Eugen Nicolicea, încep să fie întrebați de oameni pe stradă: „De ce faceți asta?“. Sau li se spune: „Aveți sânge pe mâini!“, referitor la cazurile infractorilor eliberați din închisoare, în baza recursului compensatoriu, care au omorât, apoi, oameni.
Sau cum a fost episodul 10 august, e tot sânge pe mâinile lor. Oamenii care îi confruntă pe stradă cred și ei tot într-o Românie curată și responsabilă. România s-a trezit tocmai pentru că are suficiente resurse de curățenie și de speranță, iar asta ei, cei din această coaliție, nu mai pot opri. Oricât ar încerca să distrugă în continuare, cred că PSD știe deja că a distrus mult, dar nu va reuși să treacă ordonanțele esențiale ale distrugerii, în primul rând amnistia și grațierea.
Nu vor reuși să distrugă România suficient pentru a o transforma într-o satrapie personală a lui Liviu Dragnea. Nu vor putea să transforme acest stat din UE într-un județ controlat despotic de un șef care și-a numit la toate instituțiile esențiale oameni controlabili. A fost visul lui Dragnea, dar e visul lui spulberat.
Cum simțiți, la Sibiu, PSD-ul, privindu-l în ochi zi de zi? S-a format o legătură cu acei membri, poate vă salutați, poate le este rușine, poate și-au cerut scuze.
Într-o lume normală, așa ar fi fost. Ar fi putut exista un minim dialog, dar nu a existat. În 417 zile de Vă vedem din Sibiu, cei din PSD nu au ieșit nici măcar o dată din sediul de partid să ne întrebe ce căutăm acolo, ce ne nemulțumește, dacă ar putea ei să facă ceva pentru a putea diminua nemulțumirea noastră? Cred că așa s-ar fi întâmplat într-o lume normală, cu reprezentanții unui partid normal. Dar ei s-au baricadat în spatele vitrinelor.
Sunt din România aceea opacă, deloc transparentă.
Da, deloc transparentă. Idealul lor e opacitatea. În prima zi de protest la Vă vedem din Sibiu, în 11 decembrie 2017, când ne-am așezat în fața sediului PSD, în șiruri paralele, ca statul paralel, prima lor reacție, instinctivă, a fost aceea de a trage draperiile. Au tras draperiile, încercând să se ascundă, crezând că n-o să-i mai vedem.
Mi s-a părut simbolic pentru ei. Asta e forma minții lor, opacitatea, ascunderea, camuflarea după niște perdele cât mai groase. Dacă ar fi avut o reacție naturală de politicieni real interesați de societatea pe care o reprezintă, ar fi ieșit cu niște ceaiuri și cafele la noi, fiind o zi foarte friguroasă, sau ne-ar fi invitat în sediu să dialogăm. Și ne-ar fi dezarmat pe jumătate, probabil. Ei, bine, această discuție nu a avut loc niciodată.
Au dat niște comunicate de presă, patru, ridicole. Pe lângă ridicolul gramatical, erau pline de virgule între subiect și predicat, de dezacorduri, de rupturi de logică, era un ridicol al conținutului. Țineau să ne informeze că Donald Trump este împotriva mișcării Rezist din România și, implicit, a noastră.
Sau că noi suntem urmașii vechii Securități, că le-am furat un steag de la intrare, că le-am pus scobitori în broasca de la ușă, tot felul de lucruri stupide, dar și, într-un fel, înduioșătoare, pentru că arătau precaritatea gândirii lor. Le-am răspuns la fiecare dintre ele, bineînțeles.
E adevărat că, uneori, le-am răspuns ironic, într-o parte a răspunsului, dar de fiecare dată invitându-i la dialog. Au refuzat acest dialog, au mințit public că au venit să dialogheze cu noi, deși n-au venit niciodată, și am ținut să le aducem aminte că mint și din punctul ăsta de vedere.
Sunt suficiente protestele pașnice?
Da. Cred că sunt unicele proteste acceptabile. Pe străzile României, deseori, am protestat spunând: „România e Europa!“ În Maidan, în Ucraina, printre primele sloganuri au fost: „Ucraina e Europa!“ Dar distrugerea sprijinului european pentru Maidanul ucrainean a venit atunci când lui Putin i-a reușit infiltrarea de oameni violenți printre protestatari și crearea unei imagini de proteste violente și chiar fasciste, ceea ce era total fals. Protestele violente vor compromite imaginea curată și europeană a protestelor noastre.
„Să intrăm peste ei!“ e contraproductiv, e exact ce și-ar dori ei mai mult. Există o carte clasică deja despre contraproductivitatea violenței, scrisă de Gene Sharp, care arată clar că monopolul violenței este al statului. Statul are, de fapt, instrumentele de represiune și de violență. Nu te poți lupta violent cu statul, forța ta e ca la Gandhi, forța nonviolenței tale.
E mult mai puternică decât violența lor. Înțeleg și respect exasperarea, disperarea oamenilor, dar cred că ar face rău să „să intrăm peste ei“, „să trecem la next level“. Ar compromite doi ani de proteste admirabile, pe care Europa le sprijină cu toată forța ei instituțională.
Avem dreptul să protestăm când vrem. Asta înseamnă, totuși, că avem și democrație. În același timp, vorbim despre un dictator, Liviu Dragnea. Avem sau nu democrație?
Niciodată România nu a fost mai democratică decât din 1990 încoace, cu toate minusurile acestei democrații. Democrația interbelică era mult mai imperfectă, mai murdară, mai coruptă. Dacă România ar începe să semene cu cea din capul lui Liviu Dragnea, n-ar mai fi democrație.
Ar fi un stat în care un lider al Parlamentului ar controla, prin CCR, inclusiv funcția prezidențială, ar controla Guvernul, justiția, ar invalida, tot prin CCR, hotărâri judecătorești definitive, cum face deja acum, dar dacă acum e o excepție, atunci ar face-o zilnic. Ar fi o Românie în care el ar controla toate instituțiile statului, prin oameni controlabili.
Ar fi o Românie în care protestele ar fi reprimate în mod uzual, ca în 10 august. Ar fi o Românie în care o lege ar interzice libera exprimare, așa cum vor domnii din PSD. O Românie în care ar exista o lege a defăimării pentru cei care se exprimă despre România, în afara țării, în mod critic. Asta nu ar mai fi, evident, democrație. Ar fi o dictatură, dar, din fericire, România zilnică nu seamănă încă cu cea din capul lui Liviu Dragnea.
Este o Românie în care protestăm zilnic, în care drepul de a taxa greșelile puterii, de a confrunta pe stradă politicieni și de a-i trage la răspundere există. Trebuie să ținem cu dinții de aceste drepturi, cu toate riscurile de rigoare. Asta ne ține, de doi ani, funcționali, curajul de a reacționa în fața abuzurilor. Nici Liviu Dragnea, și nici nimeni din PSD nu a crezut că protestele vor dura doi ani și mai bine.
Nici noi nu am crezut.
Nici noi n-am crezut, e adevărat. George Călinescu vorbea despre patru mituri fundamentale ale românilor, unul este mitul Meșterului Manole, al zidului părăsit, mitul inconsecvenței, al lipsei de perseverență tipic românești, al minunii care ține cel mult trei zile.
Iată că minunea protestelor noastre ține de doi ani și ceva. Dacă coborâm până în 2013, la Roșia Montană, vedem că protestăm deja de vreo șase ani. Cred că putem să-l amendăm pe Călinescu, să scoatem mitul acela dintre miturile noastre fundamentale. Iată că există o Românie care social, civic, chiar politic rezistă.
Cum vedeți opoziția politică?
Văd opoziția cu mare speranță, mă refer la partidele generate de stradă, în primul rând, la USR și la PLUS. În noiembrie anul trecut, la un eveniment la Bratislava, am văzut cum suntem priviți de cehi, de slovaci, de unguri. Mi-au spus că la ei nu există partide generate de stradă și sunt exasperați, la rândul lor, de corupție, de iliberalism, de derivă antieuropeană.
Ei se uitau la noi cu speranță și cu invidie pentru protestele civice și pentru partidele ieșite din stradă, pe care și le doresc și ei. Împreună, aceste două partide noi vor avea o cincime sau un sfert din masa electorală, ceea ce e foarte mult. PNL e un partid schizoid. Leadershipul PNL este îngrozitor. Ludovic Orban are meritul că, atunci când a fost anchetat penal, s-a retras.
Are, de asemenea, meritul că a fost împotriva USL, că, încă de la început, a fost una dintre vocile critice împotriva acestui mamut malign de la care ni se trag atâtea rele. Are două merite importante, dar, cu toate astea, el nu este locomotiva care să tragă PNL mai departe. Cred că se puteau găsi oameni și ideologic, și carismatic mai potriviți decât el.
Toți așteptăm de la PNL o acțiune politică, socială și chiar civică pe măsura trecutului său și pe măsura ideologiei liberale reale. Dar, ca să nu fiu doar critic, tot PNL-ului i se datorează lucruri importante petrecute în ultimii doi ani: sesizarea Comisiei de la Veneția, o activare a unei zone importante din Parlamentul European, care a sprijinit lupta noastră pentru democrație, câteva sesizări la CCR.
Apoi, e foarte contraproductivă lupta între PNL și USR, de care nu numai PNL e vinovat. Există și voci din USR care atacă PNL atunci când nu e nevoie. Sigur că se luptă, în bună măsură, pe un electorat comun, dar ei trebuie să conștientizeze două lucruri.
Primul este că, atacându-se, se canibalizează reciproc. În al doilea rând, rolul lor nu este să fure elctorat unul de la altul, ci să activeze masa nehotărâților, cei 60% care nu au ieșit la vot. Dacă doar 10% s-ar activa, s-ar reseta complet tot jocul politic. Aștept o acțiune politică comună, nu doar o alianță PNL-PLUS, ci PNL să înțeleagă că e și în interesul lui să participe la această alianță.
Vă gândiți să plecați din țară?
Nu. E o vorbă pe care o spunea Nicolae Manolescu, în anii ‘80, când oamenii încercau să fugă din România: „De ce să plec eu? Să plece ei!“ De ce să plecăm noi, cei care credem că România este o țară europeană? Să plece ei, cei care încearcă să o țină în afara Europei.
Nu au fugit oameni din țară de frica lui Ceaușescu, și să fug eu de frica lui Dragnea? Să fugim noi de frica lui Liviu Dragnea, pe care-l putem învinge democratic? Nu e de plecat, se poate construi o Românie perfect europeană și transparentă și deja asta facem și o să o facem până la capăt.
Să luăm și scenariul negru: dacă în 2020 nu ieșim la vot, repetăm greșeala din 2016 și ne trezim, din nou, cu un PSD puternic, ce facem? Mai rezistăm?
Mă tem că, în 2020, o absență de la vot ar putea fi fatală și folosesc cuvântul ăsta în toată greutatea lui. Cunosc, și probabil cunoaștem cu toții, oameni care și-au setat anul 2020 ca un fel de termen pentru ultima șansă pe care o dau ei României.
Oameni care spun: „Nu plecăm din România, stăm aici până în 2020, votăm, scăpăm de ăștia și construim România noastră. Dar dacă tot PSD va rămâne la putere, plecăm din țară“. Este un pact, un termen limită pe care ei și l-au fixat. Efectul psihologic va fi îngrozitor, dacă tot PSD rămâne la putere în 2020. Va fi comparabil cu efectul mineriadelor de la începutul anilor ‘90.
Se va pleca masiv, va fi o închidere a speranței. Oricine va mai încerca să întrețină o speranță în România va fi privit ca un naiv. Oricine, în acel infern, va mai spera, atunci va părea și naiv, și iresponsabil. Sper că nu va întâmpla asta.
Mă încurajează sondajele, felul în care e conceput calendarul alegerilor și faptul că noi suntem foarte motivați să ieșim la vot, abia așteptăm să dăm cu ștampiluțele în ei. Sper că va fi un dezastru pentru PSD.
