Cine a fost domnitorul ai cărui toți cei cinci fii au ajuns pe tron? Personajul de are vorbim a ocupat vreme de 13 ani scaunul domnesc al Țării Românești și, în ciuda supranumelui primit ulterior, nu s-a remacat prin vreo faptă de arme glorioasă.
Cine a fost domnitorul ai cărui toți cei cinci fii au ajuns pe tron? De ce i s-a spus „cel Mare”?
Cu toate acestea, Radu cel Mare este singurul voievod care a fost supranumit astfel, în afară de mult mai vestitul domn al Moldovei, Ștefan cel Mare.
Sigur, nu punem la socoteală și botezarea lui Mircea cel Bătrân de către comuniști, de la un punct, drept „Mircea cel Mare”, transformare ce încerca să evite alăturarea bătrâneții de un voievod căruia Nicolae Ceaușescu i se alătura în „galeria de eroi ai neamului”.
Este cumva ciudat că acest lucru i s-a întâmplat - de a fi numit de posteritate „cel Mare” - i s-a întâmplat unui personaj care chiar nu a dus cine știe ce lupte gloriose împotriva otomanilor ori a altor inamici, ci, dimpotrivă, a fost de o obediență față de Poartă ce sfidează însuși apelativul respectiv.
Totuși, el nu este chiar acordat degbeaba, pentru că acțiunile în care acest Radu s-a remarcat au fost mai ales în plan cultural și bisericesc.
Citește și: Cine a fost domnitorul îngropat de viu? De ce istoricii nu-l pun „la socoteala” voievozilor țării?
S-a născut în 1467, în Transilvania și a fost domn al Țării Românești din septembrie 1495 până în aprilie 1508. Deci, aproape 13 ani în care a asigurat țării o perioadă de liniște, acalmie și chiar prosperitate.
Era fiul lui Vlad Călugarul, acesta fiind unul dintre băieții lui Vlad Dracul - alături de Vlad Țepeș și Radu cel Frumos și nefericitul Mircea cel Tânăr - deci, strănepotul direct al lui Mrcea cel Bătrân.
A fost asociat la domnie de tatăl său în 1492, iar apoi l-a succedat după 8 septembrie 1495, domnind singur până în 1508.
Pacea și prospeeitatea țării a asigurat-o printr-o politică abilă pe care a dus-o față de puterile din jur, știind cum să „meargă pe sârmă” fără să cadă.
Radu cel Mare și soția sa, Doamna Cătălina din „Sărata” - Foto: Arhiva
El a crescut tributul plătit Porții Otomane de la 8.000 la 12.000 de galbeni anual, bani pe care i-a livrat personal sultanului Baiazid al II-lea, între 1500 și 1507
A fost un iscusit diplomat și în relațiile cu Ungaria, dar și cu sașii transilvăneni, și a avut bune relații cu marele său contemporan din Moldova, Ștefan cel Mare.
De altfel, un mic contigent muntean trimis de Radu Vodă - numărând aparent câteva sute de oșteni - alături de unul de 2000 de turci, au luptat alături de oastea moldoveană a lui Ștefan cel Mare împotriva armatei regelui Poloniei Ioan I Albert, la Codrii Cosminului, în octombrie 1497.
Tot Radu a fost cel care a mediat pacea din 1503 de la Seghedin (Szeged) dintre Imperiul Otoman și Regatul Ungariei.
Citește și: Ce domnitor al Moldovei a fost călugărit fără voia sa? I s-a spus „ucigașul de boieri”
Și pe plan intern el a fost un conducător înțelept și abil reușind să controleze tendințele centrifuge ale marii boierimi, în special ale puternicului clan al Craioveștilor care domina viața politică în Oltenia.
Dar cum a ajuns el să fie supranumit „cel Mare” în posteritate? Ei bine, în primul rând, cronicarii nu l-au nimit niciodată așa, în schimb l-au pomenit drept Radu Vodă sau Radu cel Bun.
Cel care l-a botezat astfel a fost marele istoric, filolog, teolog și scriitor român, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754 - 1816), în lucrarea sa, „Hronica românilor și a mai multor neamuri”.
La el întâlnim preluată ideea că Radu a „îndreptat lucrurile beserecesci în Valahia şi pentru aceea să numesce Radul cel Mare”, conform manastireadealu.ro.
El a fost cel care l-a adus în țară pe Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului şi, cu ajutorul lui, a reorganizat biserica munteană.
Biserica mănăstirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare - Foto: Facebook/Manastirea Dealu
Atunci s-a hotărât că, pe lângă mitropolia, cu reşedinţa la Argeş – care se va muta la Târgovişte, aşa cum voise Nifon, abia pe vremea lui Neagoe Basarab, în 1517 – să fie şi doi episcopi: unul la Buzău şi celălalt în Oltenia, la Râmnicu Vâlcea.
A zidit apoi frumoasa biserică a mănăstirii Dealu, de piatră şi cu podoabe de marmură. În sfârşit, a chemat la sine pe călugărul Macarie, tipograful, care lucrase mai înainte în Peninsula Balcanică, şi i-a comandat cea dintâi carte tipărită la noi, un Liturghier care a apărut în 1508.
Ea a apărut în limba slavă, limba cancelariei şi a bisericii, în acea vreme, mai notează sursa citată, Radu cel Mare introducând, practic, tiparul în Țările Române.
Dar el s-a mai remarcat - fără să vrea, de astă dată - printr-un lucru: toți cei cinci băieți ai săi au devenit și ei, mai târziu, domnitori ai Țării Românești.
Doar Alexandru cel Bun, în Moldova - cu un secol înaintea sa - a mai avut o asemenea performanță dintre domnitorii Țărilor Române.
Citește și: Cine a fost domnitorul ucis la vânătoare? Capcana în care a picat singurul voievod buzoian
Nu toți fiii lui Radu au provenit din căsătoria sa cu Doamna Cătălina „din Sărata”. E drept, ei au avut cinci copii, dintre care trei băieți - Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul - și două fete: Cârstina și Ana.
Încă doi fii au rezultat din legături din afara căsătoriei, dar și aceștia au ajuns, ulterior, pe tronul țării: Radu de la Afumați și Radu Bădica
Paradoxal, Radu cel Mare a avut o fire bolnăvicioasă și a suferit de podagră - mai cunoscută ca gută, supranumită „boala regilor” și care afectează membrele inferioare - motiv pentru care în ultima parte a vieții nu putea circula decât în caleașcă), dar și de alte boli pentru tratarea cărora apelase la serviciile permanente ale unui medic străin.
Așa se face că, în aprilie 1508, la doar 41 de ani, Radu cel Mare a murit pe neașteptate, înainte de a-și putea impune pe tron pe vreunul din fiii săi.
Și chiar dacă aeștia au ajuns cu toții, mai devreme sau mai târziu, pe tronul părintelui lor, dispariția lui Radu cel Mare a marcat intrarea într-o epocă de mare instabilitate - ca și după moartea lui Alexandru ce Bun, în Moldova - ceea ce a dus la lupte și chiar vărsări de sânge între copiii, nepoții și strănepoții domnitorului.
Acest lucru a creat oportunitatea pentru un amestec mult mai apăsat, mai brutal al marilor puteri vecine, Imperiul Otoman și Regatul Ungariei, în politica internă, amestec ce va fi contestat și pus „în paranteze”, măcar pentru câțiva ani, spre finalul secoului al XVI-lea, doar de epopeea eroică a lui Mihai Viteazul.
Citește și: Cine a fost primul domnitor care s-a luptat cu turcii? Era unchiul lui Mircea cel Bătrân
