Dictatul de la Viena. De ce a leșinat ministrul de externe al României când a văzut harta țării? Anul 1940 a fost unul dintre cele mai negre din istoria țării. La finalul lui, România Mare nu mai exista, după ce pierduse, la presiunea URSS și a Germaniei naziste, peste o treime din teritoriu și din populație.
Dictatul de la Viena. De ce a leșinat ministrul de externe al României când a văzut harta țării?
Seria pierderilor teritoriale ale României din nefatul an 1940 a fost deschisă de pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța către URSS, în urma ultimatumului dat de Moscova la 26 iunie și pus în practică doar două zile mai târziu, când primele trupe sovietice au intrat pe acel pământ românesc.
După ce ajunsese, în urma Marii Uniri din 1918, la cea mai mare întindere a sa din istorie, România se vedea deposedată, peste noapte, de un teritoriu de 50.762 km pătraţi, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori
Dar coșmarul era abia la început. „Ciuntirea” României de către sovietici a deschis apetitul revizionist şi altor state membre ale Axei, adică state care gravitau în jurul Germaniei naziste, conduse de lideri apropiaţi de concepţia politică a lui Adolf Hitler. Printre acestea s-au numărat Ungaria şi Bulgaria.
Citește și: Cum a fost furată Basarabia de Rusia, în 1940? „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”
Mai ales Ungaria, condusă de Miklos Horthy, care instaurase un regim autoritar de extremă dreaptă. avea pretenții teritoriale însemnate, dorind să șteargă consecințele Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, și care consființea alipirea Transilvaniei la țara-mamă, lucru ce fusese deja decis de populația transilvană la 1 Decembrie 1918.
„Încă de la declanşarea războiului la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei”, scria reputatul istoric Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”.
Hitler şi liderul fascist al Italiei, Benito Mussolini, au decis să facă pe plac Ungariei horthyste, atfel că au început negocierile în acest sens.
Pierderile teritoriale ale României de-a lungul anului 1940 - Foto: gazetadecluj.ro
„În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia au avut loc convorbiri între miniştrii de Externe ai Italiei şi Ungariei, conţii G. Ciano şi I. Csâky.
Acesta din urmă a arătat că ţara sa avea un program maximal şi unul minimal în privinţa revendicării Transilvaniei: primul lua în considerare anexarea a 78 000 km2, cu o populaţie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% români şi 10% germani; celălalt prevedea anexarea a 50 000 km2, cu o populaţie de 2,7 milioane, românii şi maghiarii aflându-se în procente aproape egale”, preciza Constiniu, în aceeaşi lucrare.
A treia variantă consta în invadarea României şi obţinerea unui teritoriu cât mai vast. „Când, la 28 iunie, Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de a treia situaţie evocată de ministrul ungar.
La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular”, mai nota istoricul român.
Citește și: În ce clădire Regele Mihai a schimbat cursul istoriei, la 23 august 1944? Era lângă Palatul Regal
Aflându-se în sfera lor de influenţă şi pentru a-i menţine în orbita Axei, Adolf Hitler a decis să facă pe plac Ungariei şi să-i dea ce-şi doreşte, adică o bună parte din Transilvania.
Pretenţiile Ungariei erau deosebit de mari, dar, culmea, Hitler a limitat aceste pretenţii, dar nu din dragoste pentru poporul român, ci din rațiuni strategice.
Una ar fi grija pentru petrolul românesc, esenţial pentru maşina de război germană în est, alta avea legătură cu noile realităţi politice. URSS trecuse de partea Angliei împotriva nemţilor, iar România putea servi şi ca aliat, dar şi ca bază germană.
„Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre de petrol (n.r. - de cele din România), doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri”, spunea Hitler în aceea perioadă.
Tocmai de aceea nu dorea să dezmembreze prea mult România. Trebuia însă să-i mulţumească şi pe unguri. Iniţial a cerut ca românii şi ungurii să se întâlnească şi să cadă de acord
În cadrul tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin (16-24 august), Ungaria a revendicat mai mult de jumătate din teritoriul Transilvaniei.
Mai precis, a pretins 69.000 km2, cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români). Teritoriul revendicat cuprindea spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara”, a mai precizat Florin Constantiniu în lucrarea menționată.
Tratativele au eşuat însă, iar ungurii erau decişi să invadeze România. Văzând că cele două părţi nu ajung la o concluzie, Hitler a decis să facă el ordine în partea aceasta de Europă.
Între timp, la 19 august au început, la Craiova, și tratativele româno-bulgare, privind cererea Bulgariei de revizuiri teritoriale faţă de România.
În credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema Transilvaniei, negocierile s-au încheiat prin semnarea, la 7 septembrie 1940, a tratatului care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra).
În privința negocierilor cu Ungaria, văzând că cele două părți nu ajung la nicio înțelegere, Germania și Italia au redactat actul care consființea pierderea unei părți a Transilvaniei către Ungaria.
Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României - Foto: arhiva
Pe 29 august 1940, o delegație din care făceau parte ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu și ardealeanul Valer Pop, fost ministru al Ardealului și al Justiției în diferite guverne anterioare, s-a deplasat la Viena pentru a lua la cunoștință hotărârea lui Hitler și Mussolini și a semna documentul respectiv.
Miniştrii de externe german Joachim von Ribbentrop şi italian Galeazzo Ciano au cerut la Viena, în mod ultimativ, guvernului român să comunice până la ora 24, în noaptea de 29/30 august, dacă acceptă sau nu „arbitrajul”.
Regele Carol al II-lea a convocat de urgență Consiliul de Coroană, care s-a întrunit la orele 3 noaptae, la care au participat membri ai guvernului condus de prim-ministrul Ion Gigurtu și alțe personalități ale vieții politice și culturale românești.
Deși discuțiile au fost aprinse și contradictorii, la fel ca în cazul acceptării Ultimatumului dat de URSS, în iunie, 21 de participanţi s-au pronunţat pentru acceptarea „arbitrajului”, 10 au fost contra, iar unul s-a abţinut.
Astfel, României i-au fost luate nordul Transilvaniei, începând de la Oradea, partea de sud-vest, şi Maramureş, partea de nord, înglobând Clujul şi judeţele de-a lungul versanţilor vestici ai Carpaţilor, până în apropiere de Braşov.
Citește și: De câte ori a invadat Rusia teritoriul României? Ecaterina cea Mare, prima care a intrat în Moldova
Când i-a fost prezentată harta cu noile granițe ale României, ministrul de externe român a leșinat. Episodul a fost relatat chiar de Mihail Manoilescu, în cartea sa, „Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940”, apărută laEditura Enciclopedică, în 1991, potrivit ebooks.unibuc.ro.
„Am observat întâi că este o harta românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam.
Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul ...
Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.
Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru ...
În clipa aceea, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu mai trăisem o asemenea senzaţie fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecţie cu novocaină la o operaţie mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.
Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg (n.r. - șeful Protocolului Ministerului de Externe german între 1938-1945) a deschis uşa alergând prin mulţimea care umplea sălile strigând: „un pahar cu apă, un pahar cu apă...”.
Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine.
De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot aşa”, scria chiar Mihail Manoilescu.
În total, 43.492 km pătraţi din teritoriul naţional şi 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% unguri, 5,7% evrei şi 2,8% secui. În mod cinic, Germania şi Italia au garantat inviolabilitatea noilor frontiere ale României.
La 30 august 1940, la Palatul Belvedere din Viena, Mihail Manoilescu a semnat actul respectiv, în timp ce Valer Pop a refuzat să-și pună semnătura pe el.
Consiliul de Coroană a fost convocat din nou la Bucureşti, iar în faţa ameninţării Germaniei şi a trupelor ruseşti de-a lungul Prutului, a distrugerii complete a României, şi considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”, a hotărât, cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, acceptarea deciziei de la Viena.
Astfel, după doar 22 de ani, România Mare dispărea înghițită de jocurile cinice ale politicii. Spre deosebire de Basarabia și de nordul Bucovinei, partea din Transilvania „răpită” în 1940 s-a întors la România după Al Doilea Război Mondial. E drept, această revenire avea să aibe un preț uriaș pe alte planuri.
Pierderile suferite de România în vara anului 1940, ca urmare a cedării Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord şi Dobrogei de Sud au fost imense, însumând peste o treime din suprafața țării și din numărul de locuitori.
La doar o săptămâna de la tragicul rapt teritorial, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea, sub presiunea populației, a armatei și a altor politicieni, a abandonat tronul în favoara fiului său, Mihai I, - pe care-l detronase în iunie 1930 - conducerea statului român fiindu-i încredințată, însă, generalului Ion Antonescu.
După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armată romană a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord.
Uniunea Sovietică a acceptat că Transilvania de Nord să fie redată României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă românească a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, potrivit gazetadecluj.ro.
În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena.
Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existențe la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.
