Un zeul ostil României a preluat de câtăva vreme rolul cobei şi s-a apucat de ţesut chipuri ale viitorului naţional. Cum? Cu ajutorul unora şi altora care, fără control la cap, îşi declară candidatura la preşedinţia României.
Bunăoară, Ion Cristoiu îl propune ca adversar al lui Klaus Iohannis pe Alexandru Cumpănaşu, semn că pasul de la odios la sinistru e mai mic decât cel de la Nicolae la Elena (pentru cine mai ştie aceste formule datând din decembrie 1985).
Liviu „fie să FIM“ Pleşoianu bate şi el în poartă la Cotroceni, cu un program scris cu litere chirilice şi redactat în apropiere de Vasili Blajenîi.
Nu cu mult în urmă, când încă i se mai puneau microfoane sub nas, Codrin Ştefănescu a prezentat un veritabil desant PSD-ist pentru prezidenţiale, alăturându-i lui Pleşoianu candidaţi ca Lia-Olguţa Vasilescu, Eugen Teodorovici, Gabriela Firea şi Şerban Nicolae.
Sigur, o ţară care i-a avut pe buletinele de vot pe Nati Meir şi Raj Tunaru ar putea trece şi de acest hop. Ăsta o fi pesemne motivul pentru care, îndrăgostit de partitura cobei, zeul ostil de la început ne-a fericit recent cu candidatul Gheorghe Funar.
Situaţiunea pendulează aici între funambulesc şi funarburlesc. Aparent, noul candidat certifică eşecul cămăşilor de forţă şi al clinicilor de specialitate.
În realitate, dincolo de pitorescul delirant al cuvintelor lui Funar se ascunde primejdia unei desprieteniri a României de multe ţări cu care întreţine în prezent raporturi fructuoase. Placat pe o statornică batere a câmpilor, naţionalismul funariot te obligă la ruşine şi la frunte plecată.
Nu te poţi simţi altfel decât incomod când ştii că există fie şi riscul teoretic să ai ca preşedinte un ins care crede că a fi patriot înseamnă să stai cu fundul pe o bancă vopsită în trei culori şi să arunci hârtii la coşuri vopsite în aceleaşi trei.
Iar Funar nu e doar genul de nătărău care îşi lasă gura să divorţeze de creier şi să vorbească singură. Metalele pe care noi le avem, pe când Tabelul lui Mendeleev nu, sunt strict partea caricaturală din Gheorghe Funar.
Tot aici intră şi părerile lui despre „handicapatul Einstein“ şi despre felul cum l-a plagiat el pe Eminescu, poetul fiind, după Funar, „primul pe planeta Pământ care s-a ocupat de teoria relativităţii şi care a scris formula de calcul a vitezei luminii“.
Sigur, asta e apă de ploaie pe lângă aserţiunea despre originea dacă a lui Isus, nume care provine, conform aceleiaşi şcoli de gândire cu intestinul gros, din „îi sus“, adică „este sus“ în grai ardelenesc.
Grotescă şi neplauzibilă, candidatura lui Gheorghe Funar trebuie totuşi să îndemne la sondarea memoriei. Pe lângă moftul cromatic al vopsirii băncilor şi pubelelor în trei culori (de fapt, o insultă adusă drapelului), Gheorghe Funar mai are cel puţin două ghiulele atârnate de gleznele candidaturii.
Prima ţine de interdicţia lanţului de benzinării Mol de a opera în Cluj cât timp Funar a fost primar acolo.
Se ştie, ţâfna şovină sau xenofobă poate produce efecte catastrofale, pe care e greu să le împiedici sau să le atenuezi. Funar n-are decât să creadă că romanii au învăţat latină de la Gerula şi că tunelurile pe sub Bucegi sunt tapetate cu diamante şi duc direct în Paradis.
Când însă interzici funcţionarea unei companii fiindcă vine dintr-o ţară pe care n-o suporţi lucrurile nu mai pot fi luate în derâdere. La fel de greu ar trebui să cântărească, în zborul într-o aripă al lui Funar la Cotroceni, şi ghiuleaua Caritas.
La Cluj, nu în altă parte, şi cu Funar, nu cu altcineva la primărie, şi-a desfăşurat Ioan Stoica escrocheria care a făcut din Sala Sporturilor loc de pelerinaj şi din înmulţirea cu opt o nouă pârghie de îmbogăţire a Securităţii.
