Dar cum să crezi aşa ceva? Cum să nu râdă proştii? Râd şi ei, bată-i să bată – chiar cu zgomot câteodată. Atâta doar că nu o fac când trebuie, cum trebuie şi de cine trebuie. De fapt, felul cum râde prostul vorbeşte despre două dintre carenţele lui: stângăcia şi precaritatea.
Prostul râde cu toate că nu are umor.
Şi nu-l are fiindcă nu ştie să deprindă rosturile şi virtuţile ironiei. Pentru el, cine lucrează în registrul comic e un neisprăvit, un terchea-berchea. Floreta verbului şi poanta fac parte dintr-un arsenal pe care, neputându-l folosi şi neştiind la ce e bun, prostul îl respinge.
Din nou, asta nu înseamnă că prostul nu râde. O face, dar de multe ori în contratimp cu situaţia. Asta înseamnă amuzament când se recomandă gravitatea. Prin contrast, când chiar e de râs, prostul stă uneori ferecat într-o căutătură rea, cu ochii mijiţi şi gura pungită.
Calamburul şi aluzia i se par nişte duşmani perfizi. Prostul e, prin excelenţă, avocatul sensului propriu al cuvintelor. Cine riscă sensul figurat face figură de eretic şi merită tăvălit prin fulgi şi catran, dacă nu ars de-a binelea pe rug. (Pentru proşti, în cazul că deschid din întâmplare aici: nu puneţi mâna pe chibrituri – era să zic „nu vă inflamaţi” – , a fost o figură de stil.)
Există câteva situaţii care confirmă amplasamentul precar al prostului şi inadecvarea lui în ale râsului. Una dintre ele este apariţia unui infirm sau a unui bolnav în raza vizuală. Când vede un olog, un ciung sau un chior, prostul râde. Iar dacă pe urmă pune mâna la gură, n-o face din pudoare rurală, ci fiindcă vrea să-şi camufleze dentiţia lumpen. Un infirm e oricând un prilej de amuzament pentru un prost.
De ce?
Din pură neînţelere a situaţiei. Din indigenţă mentală. În prezenţa infirmităţii, prostul nu râde cu răutate, ci din cauză că fiinţa care i se arată în faţa ochilor iese din conturul firesc, se sustrage într-un fel tiparului. Iar pentru prost orice deviere de la parametrii normali se cere întâmpinată cu un râset.
Beteşugul nu e prilej de compătimire sau de compasiune, ci de amuzament. Prostul nu poate fi solidar cu infirmul, pentru că – în mintea lui – asta l-ar face şi pe el infirm. Amintiţi-vă cât de proşti, adică de necopţi la minte, eram în şcoala primară.
Amintiţi-vă cum râdeam când vedeam un copil cu o mână mai scurtă sau cu un deget lipsă. Amintiţi-vă că şi în cazul unei infirmităţi sociale (haine rupte, pantofi scâlciaţi), reacţia noastră era aceeaşi.
A doua situaţie – nu şi ultima – care dovedeşte că prostul nu ştie (cum) să râdă dă naştere aşa-numitului râs ierarhic sau de linguşire. Când şeful spune o glumă, iar prostul i se află în apropiere, prima lui reacţie este tăcerea. Motivul e simplu: omul n-a prins poanta.
Când însă cei mai bine echipaţi neuronal decât el încep să râdă, în prost prinde cheag o dorinţă arzătoare de-a le surclasa reacţia, pentru ca nu cumva şeful să vadă în atitudinea lui rezervată o formă de nesupunere sau un dezacord. Şi atunci, chiar dacă accesul la poantă îi rămâne interzis – cine ştie, poate că gluma îl vizează chiar pe el – , prostul izbucneşte într-un râs torenţial, care produce stânjeneală. Auzindu-l, şeful însuşi conchide că pe viitor ar fi bine să se abţină.
Un prieten mi-a relatat o scenă în care proaspătul fin încerca să i se vâre pe sub piele proaspătului naş. Îi curăţa scama pe care n-o avea, îl venera de zece ori pe zi, îi stătea aproape în mai toate ocaziile social-mondene. Ei bine, când naşul spunea un banc, finul cu pricina declanşa o serie de hohote care se terminau, invariabil şi de la un punct inevitabil, cu apelativul înrudirii familial-spirituale: „hă hă hă hă, naşule”.
