Înainte să judeci cu asprime, din spatele unui laptop, jocul Cristinei Neagu, ai îndrumat un copil la cel mai apropiat club ca să încerce să facă un sport? Ai susținut cumva, dar nu doar cu un share pe Facebook, vreo echipă sau vreun sportiv? Dacă ai fi făcut asta n-ai fi scris niciodată că „România a încheiat în genunchi Campionatul European de Handbal”, „România s-a făcut de răs la handbal”, etc. Astea sunt titluri care vin mai mult ca sigur, de la oameni care au făcut febră musculară doar de la tastatură.
România a încheiat Campionatul European de Handbal feminin pe locul 12 din 16 echipe. Dar a fost acolo. Naționala noastră s-a calificat în grupele principale, asta în condițiile în care două jucătoare de bază, Crina Pintea și Laura Moisă nu au putut participa din cauza COVID 19. Am pierdut câteva meciuri la limită.
La o competiție europeană sau mondială trebuie să ai și o bancă de rezerve puternică. Noi nu am putut avea, din motive de sănătate, nici primele cele mai bune jucătoare în teren.
Cristina Neagu a trecut de 250 de goluri marcate la Campionatul European de Handbal feminin și este în continuare cea mai bună marcatoare din istoria acestei competiții. Însă acest lucru a fost posibil pentru echipa României a participat la acest campionat.
Iar asta se întâmplă în condițiile în care handbalul, dar și celelate sporturi, nu beneficiază nici pe departe de sutele de milioane de euro investite anual în fotbalul din România, de exemplu, fără niciun fel de rezultat notabil.
Cu toate astea, naționala de handbal a României este la a 13-a participare din cele 14 ediţii ale Campionatului European, cea mai bună performanţă fiind medalia de bronz obținută în 2010.
Încă suntem acolo și asta e cel mai important. E foarte greu să te pui în locul jucătoarelor care au făcut tot posibilul să ajungă la acest nivel. Apoi, dintr-o dată, după câteva meciuri să se trezească brusc că au devenit „catastrofe”.
Din păcate, în România, sportul se află mereu printre ultimele lucruri de care se ocupă mai-marii statului.
Ați auzit cumva să se bată acum vreun partid pentru Ministerul Sportului? Nici vorbă. Sunt altele mult mai bănoase. Cui îi pasă de sport în afară de momentele în care, de cele mai mutle ori, prin eforturi proprii câte un român ajunge să câștige un trofeu important? Atunci își amintesc și politicienii că există sport în România. Dau un mesaj pe Facebook și asta e tot.
În programele de guvernare ale PNL și USR, evident, sportul e undeva pe la urmă. În programul PSD, nici măcar nu există un capitol distinct.
La noi nu înțelege nimeni că investind în sport, de fapt scazi cheltuielile enorme din sănătate. Iar sportul este cea mai bună carte de vizită pentru o țară la nivel internațional.
Și rezultatele importante pot aduce sponsori importanți și investiții în țară.
Germania, Franța, Spania, Italia și chiar Ungaria au înțeles acest lucru. Au investit masiv în baze sportive și în susținerea sportului mai ales în zona de copii și de tineret pentru că de acolo pleacă marile rezultate.
În România, antrenorii de copii și juniori au salarii din care nu pot trăi, iar la liceu se face o oră de sport pe săptămână. Și ne supărăm foarte tare pe niște fete care joacă la un campionat european și nu pot învinge Norvegia.
