Astfel, Alexander Boris de Pfeffel Johnson, actualul premier britanic, născut peste Ocean, la 19 iunie 1964 , în New York City, a avut surpriza plăcută a unui interlocutor deloc arogant, capabil să discute cu el și într-o plimbare pe plaja bătută de valurile mării, chiar bătându-l amical pe umăr, ca o încredințare că nu este singur și Unchiul Sam prețuiește conexiunea istorică, specială, cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar mai ales viitorul parteneriatului aparte dintre Washington D.C. și Londra.
Mai degrabă cu gândul la rezultatele, pe atunci neștiute, doar estimate, ale primului tur al alegerilor regionale şi departamentale, din Franța, președintele Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron - cel care va rămâne în istoria Hexagonului pentru seninătatea cu care, la Arcul de Triumf, a vorbit de necesitatea unei armate europene, capabilă să fie o pavăză contra Chinei, Rusiei și SUA, în condițiile în care președinții rus și american erau de față...- nu a mai făcut concurs de strângere de mână, cu Joe Biden, cum a procedat cândva cu Donald Trump și a lăsat-o mai moale cu ideea sa de a avea Europa forțe armate unite, amintind-o doar cu un surâs pe buze, în timp ce omologul american îl privea cu o înțelegere tipică unui bunic înțelept, doar devine tot mai clar că Macron s-ar putea să nu mai prindă al doilea mandat prezidențial, dar este încă șeful statului european, cu o tradiție de aliat american.
Flatată de oportunitatea unui schimb de opinii față în față, la aceeași masă, în aer liber, cu Joe Biden, cancelarul de facto al Uniunii Europene, Angela Dorothea Merkel - prima dar probabil nu ultima femeie cancelar din istoria Republicii Federale Germania, aleasă în această funcție inițial la data de 22 noiembrie 2005, de către Bundestag, parlamentul german, apoi realeasă fără eforturi - a fost tratată ca o Doamnă a Europei Libere, adevăratul interlocutor egal, pe plan imagologic, cu președintele SUA și invitată, în luna iulie, cu onorurile cuvenite, la Casa Albă, unde programul rezervat reflectă prețuirea pe care diplomația americană o acordă statului reunificat german și rolului său de locomotivă economică al UE, o structură multinațională unde orgoliul aparține cocoșului francez, iar deciziile ponderatoare buldogului german.
Au urmat reuniunile G7, UE și NATO, în care invitații speciali și-au focalizat firesc atenția pe elementele de noutate din alocuțiunile echilibrate, constructive și de bun simț ale lui Joe Biden, conștient că aparține seniorilor care, în majoritatea lor, acum își scriu memoriile, acordă interviuri care surprind prin dezvăluiri neașteptate, evaluează pe noii lideri după rezultatele hotărârilor lor, nu după discursurile mai mult sau mai puțin siropoase și au încredere în mecanismul principial inevitabil, al curățirii ecologice al arenelor politice prin alegeri libere, corecte, fără manipulări mai mult sau mai puțin electronice.
Joe Biden este cel care le-a precizat interlocutorilor europeni că în opinia actualei administrații de la Casa Albă, "alianțele noastre nu au fost construite prin constrângere sau menținute prin amenințări. Acestea au fost fundamentate pe idealuri democratice și împărtășesc o viziune asupra viitorului."
Mai mult, afirma președintele Statelor Unite ale Americii, aliații din NATO stau laolaltă în fața provocărilor complexe ale viitorului.
Momentul cel mai așteptat de europenii lucizi a fost acela al întâlnirii dintre Joe Biden și Vladimir Putin.
"La cald", atât jurnaliștii americani, cât și cei ruși au apelat la două instrumente previzibile.
Pe de o parte a fost axarea pe relatarea, pe ore și minute, a întâlnirii dintre liderul de la Casa Albă și cel de la Kremlin, pe de altă parte a fost reiterarea prejudecăților delegațiilor SUA și Federației Ruse.
Interesant, dar nu suficient.
Depărtarea în timp, de acest eveniment, generează o evaluare probabil mai obiectivă a celor petrecute la Geneva, implicit a lecției de diplomație a lui Joe Biden.
În primul rând a fost foarte bine că președintele american nu a cedat în fața celor care îl presau să nu se întâlnească acum cu omologul rus, pe motivul ridicol că îl legitimează pe plan internațional și îl face, timp de câteva ore, egalul său.
Sunt două inepții peste care Biden a trecut cu tact călcând peste prejudecățile generate de încremeniri în proiect ale unor compatrioți ce trăiesc în veacul 21, cu nostalgiile secolului trecut.
Pentru Putin, întrevederea cu Biden nu a fost deloc cea mai așteptată întâlnire, din acest an, de pe Planeta Albastră.
Vladimir Vladimirovici Putin dorea niște răspunsuri clare - și deloc puține - de la interlocutorul american.
Imaginile inițiale - de la intrarea în clădirea unde a avut loc atât întrevederea prelungită, în prezența miniștrilor de externe, cât și aceea a delegațiilor celor două superputeri nucleare - dincolo de surâsurile diplomatice, indică o grijă a șefului statului rus.
Aceea de a fi impecabil la nivelul limbajului corpului - care nu putea ascunde o anumită anxietate - și o disponibilitate, pentru a asculta, a președintelui american.
La masa dialogului dintre cele două delegații, americană și rusă, așa cum probează imaginea care a făcut înconjurul lumii, Biden sintetiza filozofia sa de viață și Putin asculta, cu un interes aparte, deloc mimat, cele spuse de șeful statului american.
Nicio urmă de nervozitate.
Nicio frunte încruntată.
Nicio amenințare bănuită după o anumită expresie a unui chip sau altul.
Joe Biden nu vânează momentele extraordinare.
El invită la normalitatea unui dialog, în care primul drept asigurat este respectarea opțiunii celui cu care discută.
Aceea de a nu fi de acord cu el, de a avea o altă viziune de viață, un alt mod de a înțelege să facă națiunea pe care o conduce mult mai puternică.
Am scris puternică. Nu democrată.
Mă amuză lecțiile pe care unii le dau în piața publică despre sprijinul miliardarilor ruși pentru Putin, ca și cum respectivii ar avea de ales.
Sigur că, legal, banii, casele și societățile pe acțiuni deschise în Europa, nu doar în Rusia, aparțin miliardarilor invocați, aidoma unei clase sociale.
Dar evidența și controlul acestora sunt asigurate de serviciile secrete ruse - care acționează pe plan extern și intern - pentru simplul motiv că, la fel ca și în cazul îmbogățiților chinezi, care au un mandat clar, de la Beijing, peste hotare, ei reprezintă interesele Federației Ruse, chiar și în așa numitele relaționări private cu potențiali parteneri străini de afaceri profitabile.
Putin conduce de 21 de ani Rusia pentru că a știut ce să ofere alegătorilor ruși, mulți dintre ei încă robi ai nostalgiei după măreția închisorii popoarelor, decedata Uniune Sovietică.
Sancțiunile SUA și UE, care sunt aplicate Federației Ruse, au un rol moral evident, dar și o ineficiență economică la fel de clară.
Nu pot fi mai dure, pentru că ar ostiliza majoritatea opiniei publice ruse, care le-ar percepe ca un afront la valorile tradiționale ale societății unde un președinte autoritar menține iluzia egalității complexe cu SUA.
Furați de propriile iluzii, unii terți cred că războiul lui Putin împotriva ordinii internaționale cere un răspuns.
Și acesta care ar fi?
Adică este condamnabilă ingerința Moscovei în treburile interne ale Belarusului, dar ar fi de aplaudat intervenția SUA în problemele arenei politice rusești?
Un veritabil nonsens.
Când URSS s-a dezintegrat, meritul a revenit, de drept, factorului intern.
Acum, Federația Rusă reprezintă relații interne multinaționale, cu intercondiționări care cer, în concepția multor cetățeni ai săi, o conducere puternică, cu un lider autoritar, ambițios, capabil și de măsuri dure.
Summitul dintre Joe Biden și Vladimir Putin nu a avut învins și învingător.
Pentru ei conta stabilirea unor viitoare recursuri constante la metodele diplomației constructive - convorbirile telefonice și întâlnirile periodice -, pentru a evita tensiuni inițial politice, apoi militare, ce pot avea, totuși, și finalități pragmatice, la nivel diplomatic.
Este o inepție să creadă cineva că întâlnirea Unchiului Sam cu Ivan Turbincă l-a ridicat pe noi culmi, de proiecție geopolitică, pe ultimul, încurajându-l să își mențină conduita actuală.
Cuvintele cheie, după încheierea întrevederii de la Geneva au fost cele ale lui Joe Biden.
El a afirmat că se va vedea, în următoarele luni, modul în care Vladimir Putin înțelege să concretizeze cele discutate, cu franchețe, cu omologul american.
Nu este rostul președintelui SUA de a face pe arbitrul suprem al luptelor politice interne din Rusia.
Este menirea, acum sau mai târziu, a națiunii ruse de a apropia, accelera, determina sau nu, schimbările care se impun în evoluția statului condus de la Moscova.
Summitul nu a fost o greșeală a lui Biden, ci o necesitate impusă după groaznica pandemie care a afectat SUA și Federația Rusă.
Biden a demonstrat, celor interesați, că se poate discuta cu înalții demnitari ruși.
Aceasta este lecția diplomației de bun simț, pe care a promovat-o la Geneva.
Nu cred că în următoarele luni, după întâlnirea de la Geneva, Putin va face proba orgoliului său, recurgând, din nou, la nefasta soluție manu militari, în vreo fostă republică sovietică socialistă.
Ca să demonstreze ce?
Că rămâne "stăpânul inelelor" în Belarus, Republica Moldova, Ucraina și Georgia?
Nu cred că Putin va încerca să arate admiratorilor săi că Biden este un alt tigru american de hârtie.
La dialogul de la Geneva, Pentagonul a avut pe cel mai înalt reprezentant, în timp ce Moscova a trimis pe șeful Statului Major, generalul Valery Vasilyevich Gerasimov, semn că aspecte de ordin tehnic au fost trecute pe agenda discuțiilor cu o relevanță militară, de interes bilateral.
Un proverb rusesc spune că "Dracul nu-i așa de negru cum îl crezi".
Iar Dwight D. Eisenhower afirma: << Într-adevăr, cred că oamenii își doresc pacea atât de mult încât într-una din aceste zile, guvernele ar fi mai bine să-i lase să o aibă.>>
Quod erat demonstrandum.
