Cât am bătut orașul, am încercat să aflu cât mai multe despre modul de viață al unor oameni care supraviețuiau unui război fără sfârșit. Cel care traducea avea 20 și ceva de ani. La un moment dat, am început să discutăm despre câini, iar eu i-am spus că am unul acasă. S-a uitat un pic contrariat și m-a întrebat dacă e antrenat să caute bombe. L-am surprins spunându-i că nu, iar el a fost atunci convins că e un câine de luptă, afganii având un cult pentru luptele de câini.
Nu a putut să înțeleagă faptul că animalul meu nu era nici de luptă și nu căuta nici bombe. De când se născuse, în țara lui era război. Mereu se auzeau focuri de armă automată, explodau mine și se auzeau bubuituri de tun. Nu avea alte repere. Un câine îți putea asigura supraviețuirea și atât. Atunci am înțeles cu totul altfel ce înseamnă cu adevărat un război. Cât de mult îți poate schilodi sufletul o criză atât de profundă. I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-am născut în România. Visam că totul va fi bine. Dar iată că, după mulți ani în care am tot sperat să fiu ultima generație de sacrificiu, mă sufoc de furie, singur, în timp ce merg cu mașina. Și-mi aduc aminte că, de fapt, și viața mea e o criză continuă.
În 1990 aveam 18 ani. Știam deja cum e să iei uleiul și zahărul pe cartelă, înțelegeam cât de mult se chinuie ai mei ca să ne pună ceva pe masă. Ceaușescu dărâmase casele copilăriei mele, cea a părinților și cea a bunicilor. Ne mutase forțat la bloc. Dar peste toate era cenzura odioasă și lipsa oricărui orizont. Imediat după Revoluție, am avut un scurt răgaz în care am fost convins că totul se va schimba. Apoi au venit mineriadele lui Iliescu.
Criză. Leul s-a prăbușit. Criză. Emil Constantinescu. Criză. Adrian Năstase. Criză. Traian Băsescu. Criză. Victor Ponta. Criză. Liviu Dragnea. Război. Și aș vrea totuși ca viața mea să nu devină o copie tristă după cea a afganului care nu știa să trăiască pe timp de pace. Nu vreau să mai existe nicio generație de sacrificiu. Însă pentru toate distrugerile care se întâmplă acum, vor trebui minimum 10 ani ca lucrurile să revină la nivelul de acum 2-3 ani, adică tot la un nivel de tranziție.
Asta dacă atacul împotriva României ar înceta mâine. Eu, unul, nu mai am răbdare, m-am săturat să tot fiu victimă și să tot fie criză. Și nici nu vreau să-mi dresez câinele să detecteze hoți și proști.Ce pot face? Mă gândesc la două soluții. Voi?
