Cine a făcut ketchup românesc în regimul Ceaușescu? Devenit, după 1990, unul dintre cele mai folosite condimente de către români, după apariția diverselor tipuri de magazine tip fast-food și la noi, dar utilizat și pentru a „da gust” și altor preparate, ketchup-ul n-a fost, totuși, o deescoperire postrevoluționară în țara noastră. Ciudat este că, la origine, strămoșul său nu avea nicio legătură cu tomatele.
Cine a făcut ketchup românesc în regimul Ceaușescu? Care este originea sosului? Nu conținea roșii
Ketchupul - deși pare un sos simplu de făcut - are o istorie de sute și sute de ani. Interesant este că, inițial, el nu avea nicio legătură cu roșiile, iar europenii nu au folosit tomatele respective, multă vreme, nici după apariția lor pe continent.
Strămoșul ketchup-ului modern era complet lipsit de roșii. Deși plantele de roșii au fost aduse din America de Sud în Europa, în anii 1500, fructele lor nu au fost consumate timp de secole, deoarece unii oameni le considerau otrăvitoare.
Și exista și o explicație pentru acest lucru. De exemplu, atunci când englezii înstăriți mâncau din farfurii de plumb, acidul din roșii pierdea plumbul în mâncare, provocând intoxicații cu plumb.
Citește și: Când au apărut furculițele în Țările Române? Ludovic al XIV-lea le credea „unelte ale diavolului”
În schimb, precursorul ketchup-ului nostru a fost un sos de pește fermentat din sudul Chinei. Încă din anul 300 î.Hr., textele au început să documenteze utilizarea pastelor fermentate făcute din măruntaie de pește, subproduse din carne și soia.
Strămoșul ketchup-ului nu avea nici o legătură cu roșiile - Foto: Pixabay - cu rol ilustrativ
Sosul de pește, numit „ge-thcup” sau „koe-cheup” de către vorbitorii dialectului Min de Sud, care s-ar traduce prin „saramură de peşte” sau „peşte fermentat”,era ușor de depozitat în timpul călătoriilor lungi pe ocean.
La origine, sosul semăna mai mult cu cel de soia pe care îl cunoaştem astăzi sau cu sosul Worcestershire, bazat pe saramura de peşte, ierburi şi condimente.
Sosul, în acea formă inițială, s-a răspândit de-a lungul rutelor comerciale către Indonezia și Filipine, unde comercianții britanici au dezvoltat un gust pentru condimentul sărat, la începutul anilor 1700. Aceștia au luat mostre acasă, dar au început să modifice rețeta originală, conform history.com.
Secolul al XVIII-lea a fost o epocă de aur pentru ketchup. Cărțile de bucate conțineau rețete de ketchup din stridii, midii, ciuperci, nuci, lămâi, țelină și chiar fructe precum prune și piersici.
Citește și: Când au apărut pufarinele, deliciul dulce al copiilor în comunism? Cât costa o pungă pe atunci?
De obicei, componentele erau fie fierte până obțineau o consistență asemănătoare siropului, fie lăsate să stea cu sare pentru perioade lungi de timp.
Ambele procese duceau la un produs final foarte concentrat: o bombă cu aromă sărată și picantă, care putea rezista mult timp fără să se strice.
O rețetă de ketchup de stridii din anii 1700 conținea 100 de stridii, trei halbe de vin alb și coji de lămâie condimentate cu mac și cuișoare. Ketchupul comemorativ „Prințul de Wales”, între timp, era făcut din fructe de soc și anșoa.
În cele din urmă, în 1812, a apărut prima rețetă de ketchup pe bază de roșii. James Mease, un om de știință din Philadelphia, este creditat cu elaborarea rețetei, potrivit aceleiași surse.
Compania Heinz a revoluționat industria producției de ketchup, în forma pe care o cunoaștem astăzi - Foto: Pixabay - cu rol ilustrativ
El a scris că cel mai bun ketchup provenea din „merele dragostei”, așa cum erau numite pe atunci roșiile, mulți considerând că ele au proprietăți afrodisiace.
Înainte ca oțetul să devină un ingredient standard, conservarea sosurilor pe bază de roșii era o problemă, deoarece fructele se descompuneau rapid.
O companie relativ nouă, Heinz, a introdus celebra sa formulă în 1876, care conținea roșii, oțet distilat, zahăr brun, sare și diverse condimente. De asemenea, cei de la Heinz au fost pionieri și în utilizarea sticlelor de sticlă, astfel încât clienții să poată vedea ce cumpără.
Ketchup-ul pe bază de roșii a devenit treptat forma omniprezentă a condimentului în Statele Unite și Europa. Astăzi, numai compania Heinz vinde peste 650 de milioane de sticle anual, doar în SUA.
Un detaliu amuzant este faptul că Heinz este renumit pentru cele „57 de sortimente, dar în momentul în care compania a început să folosească acest număr, avea deja mai mult de 60 de varietăți ale produsului.
Numărul - ce apare și pe eticheta sticlelor Heinz - este, de fapt, format din numerele preferate ale lui Heinz și ale soției sale... 5 și 7, mai prcizează sursa citată.
Citește și: Când au apărut eugeniile, desertul preferat al românilor în comunism? Cât costă acum?
În ceea ce privește ketchup-ul românesc de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, a existat o încercare de producere și de comercializare a sa prin anii ’70.
El a fost produs la întreprinderea de sucuri de lângă Obor - Întreprinderea Produse Alimentare (IPL) - care a fabricat o perioadă diverse sosuri alimentare tip „barbecue”.
Într-o reclamă din acele timpuri, respectiva întreprindere anunța că produce și „următoarele sortimente de sosuri alimentare: Tomatovin, Estragon, Cimarron, Aiolli, Ciuperci extra, Sos de ceapă, Sos tomat picant, Sos aperitiv picant și Tomatoketchup”, scrie mizeriaistoriei.wordpress.com.
Prețul unei sticle de 200 grame era de aproximativ 5 lei. Totuși, aceași sursă notează că sosurile respective, inclusiv ketchupul, au avut o existență efemeră, fiind retrase din producție la scurtă vreme după apriția lor, dar nu se cunosc motivele acestei decizii.
Poate de aceea, majoritatea românilor a privit ketchup-ul, după 1990, drept un lucru total nou, asociat Occidentului de care încercâm, de 35 de ani, să ne apropiem.
