Apărută în Transilvania la 1700, prin unirea românilor ortodocși ardeleni cu Roma catolică, Biserica Greco-Catolică a dat personalități de prim rang precum Maniu, Iuliu Hossu, Simion Bărnuțiu, Cipariu, Gheorghe Șincai ori Incențiu Micu Klein.
În 1948, comuniștii și Securitatea au pus în scenă o „revenire” a uniților la ortodoxie, un scenariu diabolic la care niciun episcop greco-catolic nu a consimţit, în ciuda amenințărilor.
Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București, a vorbit într-un interviu pentru Newsweek România despre jertfa celor șapte episcopi și despre importanța anunțului făcut de Vatican.
Newsweek România: Care este semnificația beatificării celor șapte episcopi?
Mihai Frățilă: Beatificarea din partea Bisericii confirmă că Hristos a fost prezent în suferința și jertfa acestor suflete. Actul în sine exprimă o garanție de fidelitate și de prietenie a lui Dumnezeu pentru niște oameni atât de devotați și, mai ales, certitudinea că ei sunt în Cer. Pentru țara noastră, pentru valorile creștine ale poporului român, este într-adevăr un tezaur fără de preț această experiență de sacrificiu, dăruire, nu numai în favoarea lui Dumnezeu și a adevărurilor eterne, ci și în favoarea Binelui.
Istoriile celor șapte arată numeroase încercări de a-l face măcar pe unul dintre ei să cedeze și impresionează lipsa oricărei disponibilități a lor la un compromis, cât de mic.
Nu se cedează în fața unei agresiuni, nu se poate ceda în fața violenței. Fără libertate, ceea ce-i firesc în natura omului dispare. Orice compromis cu o putere ideologică din start atee, diabolică, nu are sens. S-a vorbit mult de compromisuri, de acomodare în acei ani.
38 de preoți au fost aduși sub presiune în octombrie 1948 la Cluj să se dezică de Roma, doi au reușit să fugă. Au fost duși apoi la București. Predecesorul dvs., Vasile Aftenie, episcop vicar de București, a fost să-i vadă.
Dialogul pe care episcopul Aftenie l-a avut atunci cu preoții aduși pentru a glorifica „unificarea” exprimă tristețea evenimentelor regizate cu teroarea Securității. Interesant este că această violentare a conștiințelor nu a omorât în sufletele acestor oameni - niște nefericiți până la urmă - sentimentul profund că nu erau pe calea cea bună. Aici regăsim iarăși partea diabolică a Celui rău care încearcă să te scuze în momentul înfăptuirii păcatului, după care te chinuie toată viața cu un sentiment de culpă pentru a te conduce în disperarea tipic diabolică.
Aici e întotdeauna mâna Răului concret. Episcopul Aftenie a avut îndrăzneala, pentru unii chiar lipsa de prudență, de a se înființa la Athénée Palace, acolo unde acești 36 de preoți au fost cazați. A încercat ca orice bun păstor să meargă pe urma oii care stă să se piardă, a voit să vadă în ce stare sufletească se află.
A constatat, bineînțeles, groaza de Securitate, erau preoți cu familii care nu știau ce li se poate întâmpla de la o oră la alta. Atunci au încercat câțiva dintre ei să-l invite să li se alăture, să nu rămână singuri, totul sub pretextul unui discurs bine construit și aparent logic – este tema cedării „din caritate” ca în filmul „Tăcere”.
Or episcopul le-a spus franc: nu pot să merg contra principiilor care sunt adânc înscrise în inima și în mintea mea. Există o frază a lui Vasile Aftenie de atunci, care străbate timpul: „Credința nu este o cămașă pe care să o dezbraci seara și să o reîmbraci dimineața”.
”Nu se cedează în fața unei agresiuni, nu se poate ceda în fața violenței”
În aceste șapte vieți povestite și de volume care pledează cauza beatificării sunt momente care v-au impresionat anume?
Vasile Aftenie a rămas foarte popular nu pentru că ar fi căutat atenția lumii, ci pentru că era foarte franc, uman, la îndemâna tuturor. O fetiță, jucându-se în curtea bisericii Sfântul Vasile de pe strada Polonă din București, unde slujea și locuia Aftenie, a văzut la stradă doi agenți ai Securității care plănuiau arestarea episcopului în acea noapte. Episcopul era în curtea bisericii împreună cu preoți și cu un student, și fetița le-a comunicat discuția pe care a auzit-o.
Unul dintre vorbitori i-a propus episcopului să se refugieze în acea noapte la credincioși și el i-a răspuns: măi frate, crezi că un general își părăsește armata pentru a se refugia, pentru a ascunde?
Putem spune că ei au trăit ca mărturie pentru toată națiunea, dincolo de frontierele confesionale?
Cu siguranță. Pentru că binele nu e confesional. Există un dialog între Iuliu Maniu și părintele Matei Boilă, nepot al său care și-a dat seama că Maniu știa de fapt că bătălia pentru democrație și pentru libertate era deja pierdută în 1946.
Iuliu Maniu are atunci acel cuvânt formidabil: acest popor al nostru va avea nevoie de oameni care își pun viața pentru valorile supreme, conștienți fiind de puterea răului temporară, pentru ca, în momentul în care întunericul se va spulbera, generațiile ulterioare să înceapă reclădirea morală pe acest sacrificiu al lor.
Același lucru, cu un simț extraordinar de acut al dreptății, îl spunea peste ani cardinalul Alexandru Todea: noi ne-am opus conștient regimului care îți batjocorea libertatea sufletului și am făcut-o nu numai pentru noi, ci pentru a da întregii noastre nații acea demnitate care va fi întotdeauna punct de plecare pentru orice ridicare morală.
Cum au primit cei șapte persecuția?
Și-au dat seama că pentru o perioadă bună de timp se va dezintegra tot ceea ce însemna așezământ de libertate, de respect pentru credință, de democrație.
Există un dialog între reprezentantul Papei la București, nunțiul Gerard O’Hara, cu câțiva preoți care deja se ascundeau și încercau să supraviețuiască, schimbându-și foarte des domiciliul și pe care îi încuraja spunând că lucrul acesta, permis fiind de Dumnezeu, nu-i va lipsi de ajutorul și de susținerea harului.
JERTFĂ Șase din cei șapte episcopi greco-catolici care nu au cedat presiunilor comuniștilor de a se lepăda de credința lor.
Iată, deci, aceeași necesitate pentru a se identifica în exemplul pe care Fiul lui Dumnezeu l-a trăit, merge la moarte în mod conștient, și moare nu pentru că i se ia viața, ci pentru că El o lasă în favoarea celorlalți.
Tot în corespondența între Nunțiatură și aceste suflete bătute de furtuna persecuției avem un exemplu unde același Gerard O’Hara transmite părintelui Chinezu, protopopul Bucureștiului, închis în lagărul de la mănăstirea Căldărușani, următorul mesaj: Sfântul Părinte ar fi foarte mulțumit dacă ai accepta episcopatul ca jertfă în favoarea sufletelor.
Biserica greco-catolică era la apogeu în 1918, avea 1,5 milioane de credincioși în 1948, a fost împuținată radical de atunci.
E bine să amintim aici metafora naturii pentru a înțelege un aspect profund din perspectiva credinței. Este suficient o sămânță să se salveze. Acea sămânță, la rândul ei pusă în pământ, dă naștere mai multor semințe care, la rândul lor, se vor multimplica de câte ori va fi nevoie. Martirii efectiv s-au dăruit lui Dumnezeu. Și, în felul acesta, chiar dacă doar unul, doi, trei, puțini trăiesc această legătură cu Dumnezeu din străfundurile lor, cu toată energia, cu toată puterea lor, Dumnezeu își împlinește lucrarea, pentru a face în așa fel încât binele să devină viral; acolo unde un om se străduiește pentru bine, el nu face altceva decât să semene binele și mai mult în jurul său.
Beatificarea va fi celebrată la Blaj
de Papa Francisc, pe 2 iunie 2019
Sub Francisc, ca regulă, sanctificările au fost făcute de Papă, nu și beatificările. Cum va fi?
Beatificarea va fi celebrată la Blaj de Sfântul Părinte. Turmei mici i-a fost hărăzită Împărăția pe baza acelui adevăr că este suficient un bob de grâu pentru a face apoi să renască puterea credinței. Acel oraș a fost desfigurat sub comunism. Tot ceea ce fusese gloria acelui orășel, pe care Eminescu îl numea fără vanitate Mica Romă, ne pune în situația de a vedea cum își scrie Dumnezeu istoriile cu oamenii.
Nu e suficient să ai putere, nu e suficient să fii adulat, nu stă viața și valoarea omului în circuitul financiar, în cifre și mulțimi, ci stă, iată, în istorii de jertfă puse împreună. Avem prezența episcopului Romei în acest orășel de unde Heliade Rădulescu spunea că „le-a răsărit soarele românilor”.
La 2 iunie 2019, la 20 ani după vizita papei Ioan Paul II, Blajul celebrează nu numai bucuria confirmării de credință a urmașului lui Petru, dar primește consacrarea jertfel lui Hristos dintr-o generație memorabilă. De altfel, numele maghiar înainte de 1918, tradus mot-a-mot, era „Satul Blajului”, „Satul lui Blaj”. Românii nu aveau voie să stea în orașele Ardealului, cel mult la margine.
Și acolo, în afara marilor orașe, s-a format opțiunea noastră pro-occidentală sau, cum ziceau oamenii vremii, pentru „Apusul civilizat”.
S-a văzut la momentul Marii Uniri din 1918 care a fost beneficiul unei „ortodoxii occidentale”, dacă pot să spun așa. Fiindcă, în formele sale de manifestare creștină, Biserica Română Unită cu Roma e ca o biserică ortodoxă, dar, iată, una care a știut să preia nu numai o forma mentis occidentală.
Este clar o viziune despre lume și istorie pe care această Biserica Unită cu Roma, prin apartenența ei la Biserica Universală și la lumea occidentală, a adus-o în Transilvania. Prin acest spirit al catolicității, Biserica Română Unită a oferit o învățătură de credință care a dat o consistență mult mai evidentă însăși rezistenței din vremea regimului comunist.
Gândiți-vă la Polonia unde, la fel, prezența Bisericii Catolice a fost un far nu numai pentru cei care erau credincioși. A fost o forță de reacțiune extraordinară pe care regimul totalitar nu a putut să o înfrângă tocmai pentru că astfel de oameni, precum și cei șapte episcopi români martiri, au știut să folosească orice dar de la Dumnezeu în slujba semenilor.
Este tipologia omului de altar care se pune în slujba celorlalți. Din păcate, nu realizăm că preotul nu poate fi un funcționar sacru înveșmântat în aurituri. Este cel care trebuie să mențină aprinsă în popor flacăra acestei disponibilități spre jertfă în favoarea voinței lui Dumnezeu și a respectului pentru celălalt.
MIHAI FRĂȚILĂ, episcop greco-catolic de București.
Beatificare la Blaj
Cauza beatificării celor șapte episcopi a fost deschisă în 1994.
Vasile Aftenie, episcop vicar pentru București, a murit în 1950, după o anchetă dură de aproape un an în beciurile Ministerului de Interne.
Valeriu Traian Frențiu, episcop de Oradea, a murit în 1952, la închisoarea din Sighet.
Ioan Suciu, administrator apostolic al Mitropoliei Blajului, a murit în 1953, la Sighet.
Tit Liviu Chinezu, hirotonit în clandestinitate în 1949, a murit în 1955, la Sighet.
Ioan Bălan, episcop de Lugoj, a murit în 1959, la mănăstirea Ciorogârla, unde era cu domiciliu obligatoriu.
Alexandru Rusu, episcop de Maramureș, a murit în 1963, în închisoarea din Gherla. Ispășea o condamnare pe viață primită în 1957 pentru „instigare și înaltă trădare”.
Iuliu Hossu, episcopul de Cluj-Gherla care a citit Rezoluția de la Alba Iulia din 1918, a supraviețuit Sighetului și a fost până la sfârșitul vieții închis cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldărușani. A fost făcut în secret Cardinal în 1969 și a murit în 1970.
