„În anii ‘50 aș fi fost un om mort“

Citește și

__________________

Newsweek România: Mi-ați putea da exemple ale modului în care ați avut de suferit ulterior apariției interviului?

Liviu Cangeopol: La începutul lui 1988, Dan Petrescu a ieșit în lume ca opozant acerb al comunismului de pretutindeni, dar în special al celui din România.

Am ascultat citirea textului la Europa liberă. În încheierea lucrării, Dan își manifesta speranța că după el vor urma și alții. Sunt lucruri comune: toți cei din anturaj detestau comunismul, dar nu făceau nimic.

Mă aflam în aceeași postură de ipocrizie paralizată. Textul lui Dan m-a făcut să-mi fie rușine și m-am decis: eu voi fi următorul.

Am scris un autointerviu, pe model Soljenițîn, care, excedat de neputința reporterilor occidentali de-a ajunge la el, a îmbrățișat această disperată strategie. Luca Pițu a tradus lucrarea în franceză și i-a dat drumul către Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

Știam că atâta vreme cât numele meu nu va fi făcut public în lumea liberă, puteau face orice. Am așteptat confirmarea inițiativei de publicare, inițiativă care a durat excesiv de mult în situația în care mă aflam.

După venirea confirmării, i-am făcut o vizită lui Dan, când i-am spus ce-am făcut. Din clipa aceea, am fost urmărit pas cu pas, a doua zi au trimis sectoristul să-mi bată la ușă, am primit o convocare de la Comisariat, deși nu satisfăcusem serviciul militar, în vederea recrutării (aveam, totuși, 34 de ani!).

Încă nu știau ce făcusem, doreau doar să mă sperie ca să-mi mențin rezerva față de golani dușmănoși precum Dan Petrescu.

Mai mult de o lună am dormit prin străini, nu veneam acasă decât foarte rar, să mă schimb și să mănânc ceva mai decent, după ce mă asiguram că la scara blocului nu se află cetățeni indignați în civil.

În fine, după ce autointerviul meu a apărut în Libération, am ieșit din găoace: într-un fel eram ferit.

În 1990, întâlnea un alt disident: Regele Mihai

Puteau să-mi facă orice, în anii ‘50 aș fi fost un om mort pentru o asemenea vină, dar acum, când Moscova se dezgheța și secretarii-generali își pregăteau valizele, autoritățile trebuiau să dea socoteală de orice rău pricinuit, deoarece posturile clandestine de radio (cum le socoteau ei) ar fi relatat orice abuz la care am fi fost supuși, ceea ce n-ar fi constituit un semn de bună purtare pentru factorii decizionali (una că au lăsat să le scape o asemenea aventură și, doi, că ar fi pus România într-o lumină și mai proastă decât cea în care se afla oricum).

Atunci am înțeles ce înseamnă urmărire de securist, cu două mașini în cârcă, schimbându-se permanent, pietoni cu ochelari de soare și chiar săpători de canale la intrarea în bloc.

Practic, era aproape imposibil să scapi de urmărire (odată tot am scăpat, în București, când, la inițiativa mea, care cunoșteam bine zona, ne-am dus la locuința fostului deținut politic Marcel Petrișor, împreună cu Dan Petrescu și Luca Pițu – potrivit Cărții Albe a Securității, un important general al instituției a avut de pătimit de pe urma aventurii noastre provocatoare).

Imediat după difuzarea la Europa liberă a interviului, a doua zi, practic, un lucrător rufos de la Telefoane, după cum s-a prezentat, a dat bună ziua, a intrat în casă mai mult cu sila și, spunându-ne din mers că telefonul nostru fusese reclamat că nu funcționează, s-a închis în cămară, unde era conexiunea, de unde a ieșit după vreo două ore, transpirat și fericit că reușise corecția.

De atunci nu numai că am avut telefonul ascultat, ceea ce ne provoca, mie și lui Dan, o sursă de mare distracție, căci vorbeam vrute și nevrute știind că suntem ascultați, dar, pentru că România trecea prin realizări economice mărețe și Cârmaciul ținea să ne plătim datoriile tot de noi aiurea făcute, nu ne-au arondat decât două ture de ofițeri ascultători, după cum ne-am putut da repede seama, la ora zece seara telefoanele noastre fiind scoase din uz.

Am mai primit o vizită a unor lucrători de Miliție, care m-au arestat etc. etc. Sunt multe de spus, nu este acesta locul, îmi cer scuze, deoarece uneori sunt foarte vorbăreț.

Îmi puteți spune numele angajaților Securității care v-au produs suferințe? Intuiesc că primul pe listă a fost Constantin Ciurlău.

Aveți dreptate, Constantin Ciurlău era atunci șeful Securității. Dar ordinele cu măsuri veneau de la București. Am mai fost interogat de un papițoi care se credea tare deștept, unul Irinoiu, dar cine știe cât de adevărat era acest nume?

Simpli funcționari militarizați și plini de emfază, nu prea inteligenți, prea siguri de ei ca să-și facă datoria cum ar fi trebuit.

După o vreme au început să dea târcoale Spitalului Socola, pentru a-și aranja ploile pensionării premature, intuind deja că ceva e putred la Moscova și împrejurimi.

Mulți au căzut în picioare, alții s-au pensionat, au intrat în afaceri, în poziții cheie, presă, politică, administrație, cultură și sport.

Cum ați reușit să plecați din țară?

Monitorizarea telefonului s-a dovedit, până la urmă, un avantaj. La un moment dat, am primit un telefon de la un indignat din popor care s-a declarat drept Popescu.

A dat peste soția mea, Lidia, pe care a început s-o dojenească pentru trădarea noastră, sugerându-i, dacă nu ne place în România, să ne cărăbănim în altă țară.

Lidia i-a răspuns prompt: Dați-ne pașaport și plecăm! A doua zi, maiorul Rusu, șeful Serviciului Pașapoarte, a sunat, a dat peste Lidia și i-a spus plin de entuziasm: Lidia, ai primit aprobarea pentru formularele mari!

Emigranții Vladimir Tismăneanu și Liviu Cangeopol s-au întâlnit în fața Capitoliului american în 1990, primul an liber de comunism în România

Să vii să le iei! Lidia a spus: N-am făcut nicio cerere de plecare! Ba da, ești prinsă în dosarul părinților! Le-a venit și lor aprobarea? Numai ție.

Dar nici nu mă mai cheamă Rostaș! Știm. Vino și ia-ți formularele! Erau oameni care așteptau și 8-9 ani pentru această aprobare.

Am depus actele și, în trei luni, eram la Roma. Nu înainte de a mai fi arestat o dată, în fața porților Consulatului American, de unde am fost scos de vice-consulul Ridge.

Unde ați locuit în SUA în cei 30 de ani și ce ocupație ați avut?

Am ajuns în Statele Unite pe 30 septembrie 1989, la New York. După câteva zile, am fost contactat de Cornel Dumitrescu, patronul Lumii libere, cel mai acid săptămânal al românilor din Occident, care mi-a propus să mă angajeze ca analist politic.

Am locuit la New York 11 ani, după care m-am mutat în Georgia, un stat cu mult mai multe oportunități pentru un emigrant cu studii (pe care le făcusem la New York și le-am definitivat în Atlanta).

În total, am fost 21 de ani ziarist, căci mi-am continuat colaborarea cu Romanian times și New York magazin, perioadă în care am scris peste o mie de articole. Acum lucrez la o mare firmă americană de contabilitate, de 20 ani.

Nu v-a fost frică și acolo - mărturie, uciderea lui Ioan Petru Culianu? Ați simțit că ați fost urmărit?

De cum am ajuns în lumea liberă am devenit conștient că aici nu mă mai protejează nimeni.

În România, chiar dacă m-ar fi atacat niște golani pe stradă, tot în capul Securității s-ar fi spart, dar în Occident nu mă supraveghea nimeni.

Nu la vedere, cel puțin. Drept dovadă, asasinarea lui Ioan Petru Culianu, care n-a fost elucidată nici până în zilele noastre. Am fost toți înlemniți când am aflat de asasinatul din Chicago.

Nu ne-am revenit zile în șir. Uneori, și acum sunt copleșit de această pierdere a culturii, a umanității noastre, și ca român, și ca ieșean.

Era un om deosebit. Pe Ceaușescu nu și-au pus problema să-l omoare, dar pe unul ca Nene l-au împușcat în ceafă după model sovietic, satisfăcuți, probabil, de marea lor ispravă!

Doriți să vă întoarceți definitiv în Iași?

Practic, n-am părăsit Iașiul niciodată pe deplin. Prietenii mei mi-au reproșat adesea că mă implic prea mult pentru unul care nu mai locuiește acolo.

Era greu să le explic că doar fizic mă aflam în altă parte, dar nostalgiile mele, amintirile, tinerețea se aflau în cripta piramidei care m-a urmat oriunde am trăit.

Găseam locuri în New York despre care-mi plăcea să cred că ar fi existat în orașul meu dacă nu am fi fost invadați de comunism.

Romanul ❮❮ Imponderabil. Jurnal spre capătul nopții❯❯ este „în același timp autobiografie și testament”, spune Mircea Cărtărescu

Sunt în armonie cu principiul că locul oricărui român este în România. Mă uit la destrămarea țării mele și ca o consecință infinitezimală că am părăsit-o, eu și alte aproximativ patru milioane de oameni. Pe locul lor au crescut preponderent bălării și uscături.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, pentru că au rămas mulți oameni adevărați în România, dar până nu se vor întoarce toți cei care au plecat, consider că șansele de redresare sunt minime.

În ce mă privește, o duc foarte bine în Statele Unite, unde m-am integrat, paradoxal, mai mult decât fusesem vreodată în propria țară. (...)

Dacă m-aș decide să mă repatriez (deocamdată muncesc la capacitate maximă și mai am câțiva ani până la pensie), generozitatea asigurării unui loc de trăit ar fi un pios semn de bunăvoință față de fiul rătăcitor. (...)

În ceea ce privește rămânerea mea definitivă aici, răspunsul este nu. Mi-aș dori să pot vizita orașul meu natal în fiecare an, pentru că la nimic n-am visat mai mult în cei 30 de ani de exil decât la cetatea de scaun a culturii române prinse între cele șapte coline.