VIDEO Ana Blandiana: „Dacă tinerii nu se vor duce la vot, oamenii ca mine rămân personaje ridicole“

„Penali, mall, plagiat, statul paralel, indemnizaţie de parlamentar, Soros“. Acesta este un vers pe care Ana Blandiana l-a scris pentru Newsweek România, fiind provocată să descrie, într-o formă similară poeziei „Totul“, care i-a adus una dintre interdicțiile din regimul comunist, tabloul actual al țării. Scriitoarea, cunoscută și pentru implicarea civică deosebită, a vorbit, într-un amplu interviu oferit revistei noastre, despre vremurile tulburi ale României de „dinainte“ și de acum, despre de ce a fost 1990 cel mai greu an al vieții ei și despre speranțele pe care le are pentru viitorul țării.

Newseek România: Doamna Ana Blandiana, cum este să scrieți poezie mai mult în vremuri tulburi? Inclusiv ultimul dvs. volum, „Variațiuni pe o temă dată“, a fost lansat anul trecut, tot într-o perioadă de zbateri pentru România.

Ana Blandiana: Ultimul meu volum este absolut special, nu are legătură cu vremurile, ci cu timpul. Dar în legătură cu vremurile, cred că întotdeauna am scris poezie în vremuri care nu erau făcute pentru poezie. Însă n-aș zice că răul împiedică poezia să se producă, aproape s-ar putea spune că o stimulează. Şi nu e vorba numai de poezie, cu religia este exact la fel.

Este evident că sentimentul religios a rezistat mult mai bine în condițiile dictaturilor, decât în condițiile societății de consum. Am o amintire foarte șocantă, în acest sens: odată, eram la Padova, avusesem o întâlnire la universitate.

Eram cu soțul meu şi ne-am dus să vedem bazilica, unde era coadă. Ne-a auzit vorbind româneşte unul dintre călugări, ne-a spus că este român și ne-a invitat seara la ei, în trapeză, ca să-i cunoaștem și pe ceilalți călugări.

Erau în jur de 20 de tineri călugări intelectuali, români din zona Bacăului, dar și polonezi, unguri, slovaci, sloveni. Eu am întrebat în glumă: „Dar unde sunt italienii?“. Mi-au explicat că italienii nu se mai fac călugări. Erau numai din Europa de Est. Sub represiune, credinţa se întărise şi rezistase mai bine. O concluzie valabilă și pentru poezie. E clar că în fostele țări comuniste poezia stă mai bine decât în societățile de consum cu ştate mai vechi.

Înainte de 1989 ați fost interzisă în mai multe rânduri. Dar și imediat după Revoluție v-ați văzut cărțile din nou batjocorite, asta după demisia din CFSN. Care era, atunci, diferența între cele două situaţii?

Am fost de trei ori interzisă. Prima oară a fost după ce am publicat două poezii. Tata era închis, nu puteam intra nici la facultate. A fost dramatic, pemtru că nu eram încă formată, nu ştiam dacă am talent, dacă e ceva de capul meu, au fost patru ani în care nu aveam loc în lume. A doua oară a fost în 1985, a treia oară în 1988, dar după 1980 publicasem deja mai multe volume, eram tradusă în diverse limbi.

Odată cu poezia „Totul“, ați fost interzisă a doua oară.

Da. De data asta, interdicția mă speria mai puţin, pentru că o analiză logică îmi spunea că, în mod evident, Ceaușescu ținea la imaginea lui occidentală şi nu își permitea să bage la închisoare un scriitor cunoscut în afară. Sigur că, în 1988, când am fost din nou interzisă, atmosfera era deja atât de sumbră, încât s-ar fi putut întâmpla orice.

Mai ales că Ceaușescu însuși era într-o situație în care  - simţindu-se ameninţat și din afară şi dinăuntru - era speriat, cam cum e acum Dragnea, și puteai să te aștepți din partea lui la orice. N-am fost doar interzisă, mi s-au scos cărțile din biblioteci, era o mașină în fața casei de unde eram urmărită și așa mai departe. Dar mai greu decât atunci şi infinit mai deprimant a fost în 1990. 1990 a fost cel mai greu an din viața mea.

De ce a fost 1990 cel mai greu an? Venise libertatea.

Poate tocmai de aceea. Lech Walesa spunea ca de libertate răul profită mai mult decât binele. Imediat după 22 decembrie 1989, au fost pentru mine trei săptămâni inspăimântătoare. Începând din 22 de la prânz se dădea la „Televiziumea Română liberă“, din jumătate în jumătate de oră, numele celor din Consiliul Frontului Salvării Naționale.

După doamna Doina Cornea, menționată prima, eu eram al doilea nume rostit. Era o nebunie, se părea că eu sunt reprezentanta puterii Revoluției, când eu nu ştiam nimic despre ea. Peste mai puțin de o lună, când am demisionat, totul s-a întors pe dos și m-am regasit exact în situația de inamic public de dinainte de Revoluție. 

Ce s-a întâmplat în această perioadă scurtă de timp?

În 22 decembrie, am umblat cu soţul meu toată ziua pe străzi, iar seara, pentru că nu mai puteam de foame și nu mai puteam sta în picioare, ne-am dus acasă. Dar n-am mai putut intra în cartierul nostru, locuim lângă Radio, unde se trăgea ca la război, erau TAB-uri care nu-ți permiteau să treci. Ne-am dus la niște prieteni. Când am intrat în casă, erau mai multe familii strânse și toți au început să mă aplaude și să râdă: „A venit doamna ministru!“. Eu am crezut că-și bat joc de mine, dar ei, spre deosebire de noi, se uitaseră toată ziua la televizor.

Nu am fost neapărat șocată, m-am gândit că poate e firesc să pună provizoriu niște oameni cu nume cunoscute de cealaltă parte a baricadei, până se fac alegeri. Doar că, în următoarele zile, s-au întâmplat câteva lucruri. În afară de ce se dădea la TV, nimeni nu-mi spusese nimic. Nimeni nu mă anunțase nimic, nimeni nu mă întrebase nimic. Mă opreau oameni, îmi spuneau că le-a murit copilul, că le-a ars casa (arsese chiar pe strada noastră una).

Mi se adresau ca și când eu aveam vreo putere, iar eu nu știam nici unde e puterea. Apoi, a venit ziua de Crăciun, în care Ceaușescu a fost executat. Pentru mine, a fost un moment esențial. Crăciunul este o zi a bucuriei, a naşterii Binelui. Întrebarea care mi-a venit în minte a fost: „Ce fel de oameni sunt ăștia care, ca într-o liturghie neagră, au pus execuția în ziua de Crăciun?

Puteau să o facă cu o zi după. Probabil că, pentru ei, ziua de Crăciun nu există“. A fost ca un declic, prima îndoială care a produs o distanţare, o detașare faţă de ei. Mi se părea tulburător, din punct de vedere moral, să fii alături de unii care pun o execuție în ziua de Crăciun.

Ce a urmat după acest episod?

Peste alte două zile, în 27 decembrie, un om de serviciu de la Uniunea Scriitorilor a fost trimis, pentru că nu funcţionau telefoanele, să-mi spună că, după-amiaza, era prima ședință a Consiliului Frontului.
Încă se trăgea pe străzi şi țin minte că ne-a fost foarte frică. Soțul meu m-a condus până acolo, nu știam dacă e mai bine să mergem pe centrul străzii sau pe lângă ziduri.

La intrare a fost un alt moment care mi-a dat de gândit. De când mă știu, am probleme cu numele Ana Blandiana, diferit de cel din buletin. Eu am spus că mă cheamă Ana Blandiana, dar în buletin era Otilia Valeria Rusan și a urmat o nesfârșită discuție în legătură cu lista unde să fiu căutată...

Era un grup de derbedei, cu care mi-a fost frică în lift. M-am gândit, atunci, ce fel de loc oficial e ăsta? Am ajuns sus, a venit la mine un personaj pe care nu-l cunoșteam, nu mă uitasem tot timpul la televizor în zilele acelea. Era foarte antipatic, ceea ce a fost un mare noroc pentru mine.

M-am gândit, apoi, cum s-ar fi petrecut lucrurile dacă ar fi fost cineva amabil și bine crescut. Probabil că mi-aş fi dat seama mai greu ce fel de oameni sunt. Era antipatic și vorbea așa cum vorbeau activiștii de partid, cu „tu“. Nu făcusem cunoștință, dar el îmi spunea „tu“. Mi-a spus: „Ai grijă că îți pregătim ceva mare, vezi cum te porți!“.

Mai târziu, aveam să înţeleg că se referea la propunerea de vicepreședinte al Consiliului Frontului. Era un limbaj în care nu ştiam să reacţionez şi am răspuns, probabil ridicol, ca o fată care e acostată: „Îmi pare rău, dar nu am făcut cunoștință“.

A replicat: „Nu mai fă pe grozava, sunt Brucan“. Pentru mine, Brucan nu era un personaj pozitiv. Brucan era cel care scrisese „Scrisoarea celor șase“, dar în acea scrisoare, pe care eu o auzisem la Europa Liberă, exista o frază care făcuse ca semnatarii scrisorii să fie pentru mine mai negativi decât Ceaușescu, împotriva căruia era scrisoarea.

Care era fraza?

Scrisoarea comenta faptul că i-au scos pe semnatari din vilele elegante naţionalizate după război și i-au mutat în Dămăroaia, iar fraza era „nu pentru asta am înființat noi Securitatea“.

Faptul că, în 1988, mai era în România cineva care se lăuda că a înființat Securitatea - care fusese infinit mai criminală în acei ani ai înființării ei decât în anii lui Ceaușescu, care totuşi deschisese închisorile, în timp ce în vremea la care se referea scrisoarea fuseseră peste jumătate de milion de oameni în închisori - mi se păruse de neînchipuit.

Când a spus cum îl cheamă, n-am mai avut niciun fel de dubiu că nu am ce să caut acolo şi i-am spus: „Înainte de a-mi pregăti ceva, ar trebui să mă întrebaţi pe mine dacă sunt de acord. Nu sunt“.

A început ședința, a venit Iliescu, a dat mâna cu toți cei prezenți, am făcut cunoştinţă, a spus că trebuie să ne organizăm, că ei pregătiseră o structură a Consiliului Frontului, care va fi structura de conducere a țării.

În mod oficial, el era președinte din acea clipă, când urma să se voteze noua structură (ceea ce nu-l împiedicase să semneze condamnarea la moarte cu două zile înainte). A doua eram eu, vicepreședinte. Am ridicat mâna și am zis: „Eu am refuzat“. 

Ce a urmat după ce i-ați refuzat?

În următoarea jumătate de oră după ce am spus „nu“, m-am maturizat politic cât tot restul vieții mele de atunci. Au început să insiste atât de nebunește, încât am realizat că stricam niște planuri cu bătaie lungă şi că nu luaseră în calcul că aș putea refuza. Mai mult, că nu le venea să creadă că o fac.

Era evident că urma să fiu așezată într-o vitrină menită să ascundă multe lucruri. Urmarea a fost că m-am încăpățânat, chiar și după jumătate de oră de insistențe, când Iliescu mi-a spus:  „N-aveți dreptul să refuzați, avem nevoie de cineva foarte iubit“. Era ultima frază cu care ar fi putut să mă convingă. Era chiar dovada a ceea ce eu înțelesesem deja, că au nevoie de cineva ale cărui caracteristici să le manipuleze.

Ca o ironie, după ce mi se explicase cât de bine mă potrivesc eu cu ce au ei nevoie, cât de importante sunt pentru ţară calităţile mele, cum trebuie să fie cineva cunoscut si admirat în toată lumea, când și-au dat seama că nu mă pot convinge, cu un gest indiferent Ion Iliescu a zis: „Bine, atunci, fii tu, Cazimir!“.

Au urmat încă trei ședințe, iar în cea de-a patra, când au anunțat că Frontul Salvării Naționale se transformă în partid, am demisionat. Din acea clipă, a început sarabanda inversă.

A urmat o perioadă în care, pe cât de urâtă ați fost de unii, pe atât de iubită de alții.

A urmat o batjocură de care vă puteți face o idee dacă citiți cartea Ruxandrei Cesereanu, „Imaginarul violent al românilor“, în care există un capitol, „Românii împotriva Anei Blandiana“, unde ea comentează și publică mari fragmente din sutele de scrisori pe care le primisem eu în această perioadă de după Revoluție.

Soțul meu, când și-a dat seama ce conţin, nu m-a mai lăsat să le deschid, le legase cu o sfoară și le închisese într-un sertar. Discutând cu Ruxandra despre asta, ea le-a cerut. Abia când am citit cartea, am descoperit cât de incredibile erau acele scrisori. De la scatologie la pornografie la ură patologică şi la amenințări cu moartea.

Totul era peste puterea de înţelegere a unui om normal și cred că multe nici nu erau naturale. Soțul meu a descoperit că cineva, din greșeală, a pus în plic copia de indigo în loc de originalul scrisorii. Deci, făcea și copie, ca să o poată da instituției care-l plătea, probabil. Ura drept combustibil al istoriei...

Care credeți că era scopul celor care puneau la cale demonizarea dumneavoastră?

Să mă pedepsească, să mă înspăimânte, să se răzbune pentru că îi încurcam.

Erați un pericol pentru ei?

În măsura în care vorbeam, sigur. Era clar că, în străinătate, eram mai ascultată decât cei care nu demisionaseră. Întotdeuna, cineva care se desparte de ceva e întrebat de ce o face.

Cu ce speranțe ați fost în Piața Universității și ce s-a ales de acele speranțe?

Cu speranțe uriașe. Deși nu ar trebui, poate, făcută comparație între Piața Universității și Piața Victoriei de azi, e de spus, totuși, că diferența între numărul celor care ieșeau în stradă atunci, sau puţin mai târziu, la protestele organizate de Alianța Civică, şi numărul celor ce ies în stradă acum era foarte mare.

La mitingurile Alianței, exista o vorbă: dacă suntem sub 50.000, e pericol să fim infiltrați, să existe provocări. Dacă suntem peste 50.000, nu mai e niciun pericol. Mitingurile Alianței Civice aveau întotdeauna peste o sută, două sute de mii de oameni, asta pe cifrele Poliției. În orice caz, Poliția a spus 500.000 de protestatari, în 15 noiembrie 1990, când a fost  înființată Alianța Civică.

În Piața Universității, erau cam 40-50.000 de oameni, în fiecare noapte, timp de 53 de zile, până când au venit minerii. Dar să nu uităm că atunci speranța era infinit mai mare decât acum. Libertatea era mai proaspătă, mai strălucitoare, eram fericiți că suntem liberi şi ne putem folosi libertatea.

Ce mai înseamnă acum libertatea?

Acum, libertatea pare că nu mai înseamnă nimic, ne-am obișnuit cu ea. Cei tineri, care n-au trăit vremurile de dinainte, nici măcar nu știu cum e să nu fi liber. Un lucru a fost sigur: atunci, țara a fost împărțită în două şi, deși între timp s-au schimbat criteriile, această împărțire se păstrează şi acum.

În 22 decembrie 1989, toți am strigat „Jos Ceaușescu!“. După aceea, însă, unii au continuat să-l diabolizeze pe Ceaușescu, ca şi cum fusese singurul vinovat de tot ce s-a întâmplat în comunism, iar alții au strigat: „Jos comunismul!“.

Asta a fost ruptura din societatea românească a ultimilor 30 de ani, rămasă neschimbată. Chiar dacă astăzi unii strigă „Jos corupția!“ și ceilalţi speră ca PSD să le mai dea câțiva lei la salariu sau la pensie, clivajul este același.

Dar ce asemănări există între Piața Universității și Piața Victoriei?

Și în Piața Universității, și în Piața Victoriei, au fost intelectuali, ceea ce presupune o categorie minoritară. Și într-un loc, şi în altul există un fel de romanitism, poate ceva mai mare în Piața Universității. Făcând comparație între sloganuri, e clar că erau mai cu umor şi conținut de idei pe atunci, deși umor există și acum. „Cine nu sare nu vrea schimbare“ este umor pur, suprarealist.

Haz de necaz şi gratuitate. Dar „ciuma roșie“ nu spune mare lucru, pentru că, după părerea mea, la ora aceasta, a vorbi despre faptul că cei care sunt la putere sunt comuniști e o mare simplificare a lucrurilor. Este clar că sunt urmașii comuniștilor, că, înainte, țara era acoperită de rețeaua Securității, care nu mai este o rețea politică, ci o rețea mafiotă.

Acum, vorbim despre mafioți, nu despre comuniști. Că provin din comuniști, e clar. Provin prin moștenirea de putere, dar sunt indiferenţi la idei şi cred că nici nu sunt în stare să le perceapă. Ceea ce mi se pare foarte important este faptul că au moștenit din comunism capacitatea de a manipula. Dacă privim istoria lumii, întotdeauna URSS și, apoi, Rusia au avut o capacitate de manipulare infinit mai mare decât lumea liberă.

O capacitate de manipulare pe care o au și mafioții noștri, moștenită cu toate regulile ei savante, deşi unii sunt aproape analfabeţi. O școală extraordinară, dacă privești lucrurile în afara moralei, în afara adevărului.

Din punct de vedere tehnic, este uimitor ce fac. Este uimitor că există oameni pentru care Antena 3 este mai importantă decât ce spune preotul în biserică pentru credincioși. Efectiv, o capacitate de spălare a creierului incredibilă, probabil și pentru că cei care fac asta sunt complet lipsiți de scrupule.

Despre guvernarea Convenției, mulți spun că a fost un eșec.

Imediat după ce a câștigat Convenția, am scris un articol, publicat în „România liberă“, probabil cel mai important articol politic al meu. Se numea: „Principalul handicap al noii puteri“. Ideea era că viața celor ce câştigaseră alegerile va fi extraordinar de grea, pentru că ei n-au fost aleși politic. Au fost aleși aproape religios.

În 1996, s-a votat ca între bine și rău. Erau atât de polarizate taberele, încât cei care au votat Convenția așteptau de la ea să schimbe lumea, pe loc și de tot. Era evident că acestor oameni nu li se va ierta nimic. Cea mai mică greșeală se va transforma într-o mare deziluzie, ceea ce s-a și întâmplat. Condițiile concrete favorizau deziluzia, pentru că oamenii din Convenție nu fuseseră niciodată la putere.

Cei foarte bătrâni fuseseră foarte tineri înainte de Război, iar între timp petrecuseră zeci de ani în închisori. Nu funcționaseră la putere, nu cunoșteau  tehnicile puterii. Cei mai șefi dintre ei fuseseră cel mult șefi de catedre universitare. În timp ce ceilalți fuseseră, cei mai mulți, activiști de partid, deci factori de putere, iar cei care erau tineri deţineau aproape genetic știința de a fi la putere.

Li se reproșează adeseori intelectualilor că nu s-au implicat suficient în politică, în viața cetății. Dvs. sunteți unul dintre cei care s-au implicat. Puteau face mai mult intelectualii?

Am dat zece ani din viaţă Alianței Civice. Zece ani furați din destinul nostru de scriitori. Vorbesc la plural, pentru că am fost întotdeauna cu soțul meu. Cred că am făcut foarte mult pentru tot ce a reprezentat schimbarea după aceea, dar nu mi-am pus niciodată problema, deși mi s-a reproșat asta, ca eu însămi să candidez.

Și asta nu numai pentru că mi se părea absolut în afara destinului meu, care era unul de scriitor, să devin ministru sau parlamentar, dar era și o explicație legată de idei, o explicaţie în care cred și acum. În comunism, nu se spunea decât rareori Partidul Comunist. Se spunea Partidul. Noțiunea de partid, defectivă de plural, era partidul-unic. Noțiunea de partid a devenit ceva profund negativ, un rău în sine, profitor.

Mie mi se părea normal ca eu să mă duc să fac campanie electorală Convenției, spunând: „Nu vreau puterea pentru mine. Sunt scriitor și vreau să mă întorc la scris, dar vreau să se schimbe ceva în țara asta“. Mi se părea că datorez celor pe care speram să-i conving această dovadă de dezinteresare. Cred că acest tip de abordare a funcționat la alegerile dintre 1992 și 1996, anii marcați de Convenție. Pe această idee s-a produs rotaţia la putere din ‘96.

Acum, este invers. S-a înțeles că, dacă nu intră oameni noi în partide, nu mai are cine să schimbe sistemul.

Cred că, într-adevăr, este invers acum. Cred că ar fi grozav dacă ar intra cât mai mulți tineri în politică și, din ce cunosc eu, acest lucru chiar se întâmplă. Dovadă că, chiar şi fizic, membrii USR sunt deosebiți de ai celorlalte partide.

Tatăl dvs. a fost preot ortodox și deţinut politic în regimul comunist. Soțul dvs. este tot dintr-o familie de foşti deţinuţi politici. Când ați pornit Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, a contat această moștenire pe care o aveați din familie sau cum a început proiectul?

Cred că a contat, dar nu determinant. Determinantă a fost ideea că dădusem zece ani din viață ca să se schimbe ceva politic, dar nu se schimbase. După ce dusesem lucrurile până la o victorie în alegeri.

Emil Constantinescu, înainte de a i se termina mandatul, când n-a avut curajul să candideze a doua oară, a spus: „M-au învins securiștii“. Concluzia era că a ajunge la putere, a învinge politic, nu era suficient, că lucrurile sunt mult mai profunde, iar soluția trebuia să înceapă de undeva mai din adânc.

Iar acest adânc era locul în care trebuia să aflăm ce a fost comunismul, pentru că nu știam. Vă dau un exemplu care, pentru mine, este extraordinar. În anii ’80, se spunea foarte curent: „Ce să facem? Mămăliga nu explodează“.

La Memorialul Sighet, soțul meu, care a condus centrul de studii împotriva comunismului, a lucrat cu întreaga echipă la un proiect, „Comunismul și țăranii“, în care au descoperit mai mult de 120 de răscoale împotriva colectivizării. De exemplu, într-un sat din zona Aradului, în timpul unei astfel de răscoale, localitatea a fost înconjurată de trupele de Securitate și s-a tras la întâmplare pe străzi.

Au fost lăsați morții ca să-i înspăimânte pe ceilalți. Deci, mămăliga explodase de mai mult de 120 de ori și noi nici măcar nu știam, deși eram contemporani cu aceste grozăvii. Le ştiau numai cei ce fuseseră direct implicaţi în ele, victimele şi călăii. Am deplâns mereu că intelectualii români nu au fost alături de muncitori, ca polonezii.

Dar noi am aflat de la Europa Liberă despre evenimentele din Valea Jiului sau de la Brașov, la câteva zile după ce se întâmplaseră. Este necinstit să reproșezi intelectualilor că nu au fost acolo, pentru că ei, de fapt, nu aflaseră ce fusese acolo.

Problema era, deci, în primul rând, să știm ce a fost, să cercetăm și, apoi, să spunem și generațiilor următoare adevărul. Am început Memorialul unde, în primii zece ani, au fost mari simpozioane, la care participau și istorici, și martori ai evenimentelor, simpozioane care au fost sintetizate în cele șapte mii de pagini ale „Analelor Sighet“.

Pe parcursul acestor ani, am avut revelația că stăm în acea sală cu câteva sute de locuri și ne spunem unii altora lucruri pe care le ştim mai mult sau mai puţin, în timp ce afară curg ca un râu generațiile tinere care nu au habar de această istorie.

Ați ajuns la generațiile tinere?

Am înființat Școala de vară de la Sighet, care a durat 18 ani. Ne-am oprit acum patru ani, din lipsă de bani. A fost un proiect cu adevărat extraordinar. Nu știu care ar fi părerea mea despre tineri dacă nu aș fi organizat această școală de vară.

Atunci am descoperit ce extraordinari sunt tinerii, dacă le pui la dispoziție idei, modele, posibilitatea să gândească şi să vorbească. La această școală au venit multe zeci de istorici români și străini şi aproape două mii de elevi din România şi Republica Moldova.

Elevii aveau între 15 și 18 ani, vârste pe care le-am considerat perfecte pentru capacitatea lor de absorbţie a ideilor şi sentimentelor, pentru că acești ultimi ani ai adolescenţei sunt cei la care suntem formați din punct de vedere intelectual, dar neagresați încă de problemele vieţii, deci disponibili intelectual.

Ați participat la protestele din ultimii doi ani. Cum putem face schimbarea de sistem, pentru că doar prin proteste e clar că nu se realizează.

E clar că, dacă ar fi fost de câteva ori mai mulți protestatari, PSD nu ar fi avut cum să ignore Strada.

Un milion?

Da, la un milion de protestatari nu rezistă nicio putere. În mod normal, mie mi s-ar părea că e un fleac să se strângă un milion de oameni care știu că le depinde viața de asta. De ce nu se întâmplă asta înțeleg destul de greu. Dar cel mai greu înțeleg de ce, după represiunea din 10 august, aproape că au încetat manifestațiile.

În mod normal, psihologic vorbind, acela era momentul în care ar fi trebuit să apărem de trei ori câți am fost înainte. De ce au fost luate în serios ameninţările, interdicțiile? De ce s-a dat un fel de semnal al renunţării, al faptului că putem fi speriați, pentru că despre asta e vorba, nu?

Sigur că, acum, încă, absolut totul se poate spera de la vot și numai de la vot. Dar dacă cumva tinerii vor zice că sunt deprimați sau că nu le mai pasă și nu se vor duce la vot, atunci chiar avem cu toții ceea ce merităm. Atunci, oamenii ca mine rămân niște personaje ridicole, care și-au dat o parte din viață închipuindu-și că își slujesc poporul şi descoperind în cele din urmă că poporul e doar o populaţie.

„Adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României, totul“. Câteva versuri din „Totul“, poezia care v-a adus o nouă interdicție în 1985. Ce cuvinte ați folosi, într-un vers, pentru vremurile pe care le trăim acum?

Penali, mall, plagiat, statul paralel, indemnizaţie de parlamentar, Soros.

Cine este Ana Blandiana