Cine a fost domnitorul ce a salvat Viena de turci? Nu mulți au fost conducătorii Țărilor Române care s-au putut mândri cu faptul că au salvat creștinătatea de la un dezastru. Mai mult, nici că ar fi putut deveni împărați la Constantinopol, ce urma să redevină capitala unui nou imperiu creștin, după alungarea otomanilor din zonă.
Cine a fost domnitorul ce a salvat Viena de turci? I s-a promis tronul imperial de la Constantinopol
Numele de Cantacuzino are o rezonanță aparte în istoria noastră, dar deține un loc aparte și în cea europeană.
Și nu pentru că familia și-ar fi avut originea în Cantacuzinii imperiali ai Bizanțului, ci pentru că faptele unui dintre ei, mai ales, au contribuit la salvarea Vienei de asediul armatei otomane a sultanului Mahomed al IV-lea.
Șerban Cantacuzino se născuse în 1634 și a fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi al Elinei, fiica fostului domn Radu Şerban.
Tinereţea i-a fost marcată de lupta dintre cele două mari familii boiereşti, a Cantacuzinilor, al cărei conducător era tatăl său, şi cea a Bălenilor.
A primit o educaţie aleasă, studiind iniţial la şcoala pentru fiii de boieri de la Târgovişte, înfiinţată din iniţiativa tatălui său, după care a ajuns la Marea Şcoală grecească de la Constantinopol, conform istorie-pe-scurt.ro.
Numit domn la sfârşitul anului 1678, Cantacuzino avea să conducă Țara Românească timp de un deceniu.
Citește și: Cine a fost domnitorul care a făcut ravagii în haremul sultanului? Purta un cercel în ureche
Politica sa internă a vizat eliminarea instabilităţii politice şi întărirea autorităţii centrale, slăbită de luptele dintre facţiunile boiereşti şi organizarea sistemului fiscal.
Dar marele său merit, ărgind orizontul geografic și mărind miza politică, a fost ajutorul dat Vienei și Ligii creștine în perioada celui de-al doilea asediu al cetății care era considerată „cheia” Europei apusene și ar fi lăsat cale liberă unei invazii otomane totale.
Soliman Magnificul încercase și el, în 1529, să cucerească orașul, din aceleași rațiuni, dar armata otomană a suferit, cu acea ocazie, prima înfrângere din timpul domniei lui Soliman.
Asediul Vienei din 1683 - Foto: Arhiva
Peste 150 de ani mai târziu s-a declanșat un nou conflict între Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană și cel Otoman.
Iar atât Șerban Cantacuzino, cu 4.000 de oameni, cât și domnul Moldovei, Gheorghe Duca, au fost nevoiți, în calitate de vasali ai Porții otomane să se alăture oștirilor conduse de sultanul Mahomed al IV-lea și de marele vizir Kara Mustafa Köprülü.
Deorece otomanii nu aveau mare încredere în fidelitatea lor, de-a lungul drumului, trupele române au avut de îndeplinit sarcini militare auxiliare, precum ridicarea de poduri.
În ciuda relației de vasalitate față de mahomedani, Cantacuzino negociase cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al creștinilor din Peninsula Balcanică.
În schimb, habsburgii i-au promis tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de păgâni.
Citește și: FOTO Cum arăta Mihai Viteazul, de fapt? Nicolae Bălcescu a „ales” imaginea oficială a voievodului
Cu alte cuvinte, domnul Țării Românești, un Cantacuzino, ar fi devenit urmașul împăraților bizantini, urmând să se afle în fruntea unui mare imperiu creștin, după alungarea otomanilor din zonă.
Un vis care, în acel context, unora li se putea părea o fantezie, dar care nu era deloc o vorbă aruncată în vânt.
Astfel, profitând și de apatia domnitorului moldovean, Șerban Cantacuzino preia inițiativa ajutorării creștinilor din Viena asediată.
Astfel, sub pretextul trimiterii de spioni sub zidurile „inamice”, domnitorul trimitea, de fapt, soli având ca scop informarea vienezilor despre mișcările din tabăra turcească, despre strategiile și poziţia trupelor în teatrul de operaţiuni sau dădea vești despre neajunsurile care se resimţeau zilnic în rândul combatanţilor
Pe 14 iulie 1683, peste 200.000 de soldați otomani au încercuit o Vienă apărată de doar 10-20.000 de oameni, în timp ce tătarii, aliați ai turcilor, au atacat așezările din jur.
Tot cam atunci, Viena a fost lovită de o epidemie de dizenterie, dar, cu toate acestea, cei din interior s-au apărat eroic în fața atacurilor repetate ale turcilor.
La 6 august 1683, un atac de artilerie otoman ameninţa să transforme căderea Vienei într-o realitate cu urmări incalculabile pentru lumea creștină.
Sultanul Mahomed al IV-lea - Foto: Arhiva
Intervenţia lui Şerban Cantacuzino şi înştiinţarea lui Carol de Lorena, cumnatul împăratului Leopold I, printr-un „iezuit ascuns în cortul său”, asupra faptului că „turcii gătesc iarba de puşcă şi vor înceta a bate până li se va aduce alta”, a întors rezultatul bătăliei în favoarea creştinilor, potrivit historia.ro.
În plus, a devenit legendar faptul că, în momentele în care oastea românească era nevoită să bombardeze orașul, oștenii, la ordinul domnitorului, fie umpleau tunurile cu paie, fie foloseau ghiulele de fontă ce produceau pagube minime zidurilor vieneze.
Pe 5 septembrie au sosit întăririle salvatoare din partea austriecilor, saxonilor și polonezilor, iar la 12 septembrie 1683, a avut loc asaltul armatelor occidentale împotriva oștirii otomane.
Ioan Sobieski III, regele Poloniei, comanda aripa dreaptă, Carol al V-lea de Lorena răspundea de aripa stângă, avându-l sub ordine pe Eugeniu de Savoia, în vârstă de numai 19 ani, în timp ce electorul de Bavaria controla centrul.
Cei 75.000 de oameni din noua oaste creștină au năvălit pe colinele din jurul Vienei, Sobieski conducând personal 18.000 de călăreți, în frunte cu 3.000 de husari „înaripați” polonezi, iar la orele șapte seara, orașul era despresurat.
Românii, care nu luaseră parte la lupte, trecuseră deja în viteză Dunărea, în direcția est. Turcii au fost urmăriți prin Ungaria, iar Kara Mustafa i-a executat pe mulți dintre generalii săi.
Citește și: Cine a fost domnitorul ucis la vânătoare? Capcana în care a picat singurul voievod buzoian
Însă, pe 26 decembrie 1683, din ordinul sultanului, chiar marele vizir a fost strangulat la Belgrad pentru înfrângerea suferită.
În privința lui Șerban Cantacuzino, meritele sale au fost recunoscute de puterile occidentale și, deja, se erija în lider al unei coaliții ceștine care să-i alunge pe otomani definitiv din Țarigrad (Constantinopol) și teritoriile creștine înainte de venirea lor.
„Șerban vodă avea bună nădejde că va dezbate toată creștinătatea din Țarigrad încoace de sub mâna turcilor… și se agiunsese Șerban vodă și cu nemții și cu Moscul și cu leșii…. Și gândul și gătirea lui Șerban vodă era fiu de împărat la Țarigrad și cu acel mijloc silia să facă pe Cantemir domn în Moldova, coborându-se și leșii, să se împreune să ne facă tot unii (sic!) asupra turcilor.”, spune, în cronica sa, Ion Neculce.
Dar, exact când domnitorul trimisese la Viena o delegație ce urma să încheia cu imperialii actul de înțelegere în privința coaliției și a viitoarei conduceri a imperiului creștin din Constantinopol, la 29 octombrie 1688, Șerban Cantacuzino a murit, fiind înmormântat în biserica mănăstirii Cotroceni, ctitoria sa.
În urma sa au rămas nu doar amintirile ajutorului fără de care, probabil, Viena ar fi fost cucerită de otomani și nici doar mănăstirea Cotroceni, ci și alte acțiuni culturale majore.
El s-a înscris drept unul dintre principalii promotori ai limbii române pentru ridicare nivelului cultural şi spiritual al neamului.
Din iniţiativa şi cu susţinerea sa financiară s-au tradus în limba română şi s-au tipărit principalele cărţi creştine, Evanghelia (1682) și Apostolul (1683).
Iar cea mai importantă fost, fără îndoială, Biblia (1688) - numită după aceea „Biblia lui Cantacuzino” - monument de limbă şi cultură română, cu rol semnificativ nu doar în plan spiritual, ci şi în cel cultural, în special în crearea limbii literare moderne.
