Ștefan cel Mare și-a dovedit geniul strategic în bătălia de la Vaslui, cunoscută și drept „bătălia de la Podul Înalt”, de la cre e împlinesc, pe 10 ianuarie, 550 de ani. Amploarea forțelor combatante, preum și a pierderilor suferite de armata tucească au făcut ca lupta să fie considerată cea mai mare înfrângere a Imperiului Otoman suferită în fața unei oștiri creștine.
Cum a învins Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui? Cea mai mare înfrângere a Imperiului Otoman
La începutul anului 1475, Ștefan cel Mare intra în al 18-lea de domnie și se afla deja în conflict cu Imperiul Otoman, căruia nu-i mai plătea de doi ani tributul stabilit la 3.000 de galbeni încă de pe vremea predecesorului său, Petru Aron.
La acest lucru se adăuga și faptul că Ștefan se amesteca des în Țara Românească, încercând să aducă pe tron voievozi dispuși să-l ajute în lupta sa antiotomană.
În fruntea mărețului Imperiu Otoman se afla nimeni altul decât Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în 1453, eveniment care a schimbat radical istoria lumii.
Citește și: Care a fost bătălia pierdută de Ștefan cel Mare ce a salvat Moldova? Lupta: 1 moldovean la 10 turci
Iritat de neascultarea și atitudinea lui Ștefan, sultanul a ordonat o expediție de pedepsire a acestuia, În acest scop, el trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului, care primesc ordinul de a ataca „Kara Bogdania“, cum numeau turcii Moldova.
Temutele și încercatele trupe otomane erau puse sub comanda lui Soliman Pașa, beiul Rumeliei - adică guvernator al Peninsulei Balcanice stăpânită de turci.
Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li s-au adăugat și alți 12.000 de oșteni din Țara Românească, trimiși de domnitorul Munteniei, Laiotă Basaravb - supus Porții - să lupte contra fraților lor, scrie doxologia.ro.
Oricum, amenințarea era deosebit de serioasă, Ștefan cel Mare, în calitate de unic apărător al întregii creștinătăți se vede nevoit să ceară ajutor militar la curțile Europei.
Așa cum s-a întâmplat mai mereu, tot ce primește, în schimb, sunt laude și încurajări. În fața unui asemenea colos, Ștefan reușește totuși să strângă aproape 40.000 de oșteni moldavi cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni.
În calea urgiei musulmane, Ștefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerii populației, otrăvirii fântânilor, astfel ca invadatorii să simta foamea, setea și bolile.
„Trucul” folosit de Ștefan cel Mare
Strateg iscusit, Soliman Pașa și-a dat seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. La rândul său, convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleștarea finală, Ștefan ordonă retragerea spre Vaslui.
Acolo, voievodul alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.
În zorii zilei de 10 ianuarie 1475, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor și a odihnei.
Cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți.
Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta s-a transformat într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune.
Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc“ compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere“, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor.
Manevra pare să fi reușit pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită.
Citește și: Ce însemna „Io” din titulatura domnitorilor Țărilor Române? Care voievod a folosit-o primul?
Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt.
Astfel, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, el ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume.
Otomanii, crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere.
Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă de ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului este zdrobită fără drept de replică. Pierderile au fost uriașe. Nicăieri, niciodată vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal.
Chiar cronicile turcești afirmă că atunci au fost „tăiați” 40.000 de ieniceri și spahii,un număr enorm pentru acele timpuri. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci au intrat în panică și au fugit spre Dunăre.
Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență au fost sortite eșecului. Cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: „Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați“.
Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră: otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afara de câteva pașale.
Citește și: De ce sabia lui Ștefan cel Mare nu poate fi recuperată din Turcia? Schimbul propus de Ceaușescu
Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc.
Victoria zdrobitoare are ecouri în întreaga lume. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește „Atletul lui Hristos“. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului.
Dar, firește, ca și alte dăți, marile puteri apusene rămân la stadiul de vorbe frumoase. Doar un an și jumătate mai târziu, Ștefan s-a confrunta cu o armată otomană și mai mare, de 150.000 de oameni - unele surse vorbind chiar de 200.000 - condusă, de data aceasta, de însuși sultanul Mahomed Cuceritorul.
Voievodul nu s-a putut opune acestei forțe colosale decât cu 20.000 de oșteni, lupta decisivă dându-se la Valea Albă-Războieni, pe 25 iulie 1476.
Deși a provocat dușmanului pierderi importante, de circa 30.000 de soldați, el pierzând numai 1.000, Ștefan a fost nevoit să se retragă, Mahomed ajungând să asedieze Cetatea de Scaun a Sucevei.
Dar fortăreața apărată de Șendrea, portarul Sucevei, cea mai importantă funcție a vremurilor după domnitor, cumnatul lui Ștefan, a rezistat asaltului otoman, care a asediat apoi tot fără izbândă, și cetățile Hotinului și Neamțului,
Astfel, marele cuceritor al Bizanțului a fost nevoit să facă stânga-mprejur și să se retragă, fiind hărțuit în permanență de oastea mică, dar agilă a voievodului moldovean.
Mai mult, timp de încă un deceniu, până în 1486, Ștefan cel Mare nu va plăti niciun tribut otomanilor, așa cum se întâmpla încă din 1473.
