De ce a vrut România să ocupe Budapesta, în 1956? La fel ca în 1919, țara noastră ar fi dorit să intra în capitala țării vecine, de acea dată pentru a reprima ceea ce istoria a consemnat ca fiind „Revoluția maghiară” din acel an, condusă de prim-ministrul Imre Nagy.
De ce a vrut România să ocupe Budapesta, în 1956? Ce a oprit-o? Acuzațiile din presa ungurească.
La 23 octombrie 1956, în Ungaria s-a declanșat ceea ce avea să se numească „Revoluția maghiară” sau chiar „Războiul de independență”.
Imre Nagy, fost comunist cu ștate vechi, ce fusese prim-ministru al țării și în perioada iulie 1953-aprilie 1955, revine în acea zi în fruntea guvernului, pe fondul unor demonstrații studențești de amploare ce-l vedeau, surprinzător, ca un reformator care dorea desprinderea Ungariei de sub „mâna de fier” a Moscovei și renunțarea la comunism.
Într-o neașteptată derulare a evenimentelor, Nagy, care trăise între 1930-1944 în URSS, iar înainte se pare că a făcut parte din garda bolșevică ce i-a asasinat pe țarul Nicolae al II-lea și familia acestuia, a anunțat, la începutul lui noiembrie 1956, ieșirea țării sale din Pactul de la Varșovia - replica blocului comunist la NATO - înființat cu doar un an înainte.
El spera că statele occidentale libere vor interveni în sprijinul Ungariei, care voia să abandoneze calea socialistă, însă ajutorul nu a venit.
Citește și: De câte ori a invadat Rusia teritoriul României? Ecaterina cea Mare, prima care a intrat în Moldova
Reacția Moscovei nu s-a lăsat mult așteptată și a fost una dură. Lider la Kremlin era Nikita Hrușsciov, urmașul „tătucului” Stalin - care murise în 1953 - la conducerea Partidului Comunist și a imperiului sovietic.
Imre Nagy, prim-ministrul Ungariei în timpul revoluției maghiare din 1956 - Foto: Profimedia Images
Presa din Ungaria a publicat zilele acestea articole despre împlinirea a 68 de ani de la acele evenimente, unul dintre ele apărând în publicația Magyar Hirlap, sub semnătura lui G. Fehér Péter.
România a vrut să intre în Ungaria cu tancurile
Acesta subliniază dorința liderilor României comuniste, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a se implica în reprimarea revoluției din țara vecină, oferindu-se să intre cu tancurile în Budapeste.
Același lucru se mai întâmplase și în 1919, dar intervenția de atunci fusese făcută pentru anihilirarea conducerii comuniste revizioniste a lui Béla Kun.
Citește și: Ce spunea Ceaușescu la marile inundații din anii '70? „Ar trebui bătuți toți, în frunte cu primarul”
„La 2 și 3 noiembrie 1956, Nikita Hrușciov a efectuat o serie de vizite în țările comuniste din Europa de Est și i-a informat pe liderii acestora că Moscova a decis deja să zdrobească revoluția maghiară și războiul de independență prin mijloace militare.
Liderii statelor satelit, cu excepția Poloniei, au fost de acord cu o soluție militară. Varșovia și-a exprimat rezervele, dar a luat act de decizia Kremlinului.
Liderii partidului comunist român au fost cei mai entuziaști, informându-l pe secretarul general al PCUS aflat la București că ar fi foarte bucuroși să trimită tancuri la Budapesta pentru a înăbuși revoluția.
Conducerea partidului românesc se temea, pe bună dreptate, că în România ar putea avea loc demonstrații revoluționare.
Și asta, pentru că deja, la 24 octombrie, fusese luată inițiativa la Cluj-Napoca de a organiza un marș comun al tinerilor de la Universitatea de limbă română Babeș și de la Universitatea de limbă maghiară Bolyai, pentru a manifesta în favoarea Revoluției maghiare”, scrie jurnalistul maghiar.
În mod neașteptat - sau nu - Hușsciov a respins oferta comuniștilor români. Conform memoriilor sale, el ar fi spus, pe un ton sarcastic: „Cât de nerăbdători sunt acum să se arunce în lupta împotriva contrarevoluției. În 1919, însă, România a fost de partea contrarevoluționarilor, care au zdrobit revoluția lui Béla Kun”.
Gheorghe Gheorgiu-Dej, liderul României comuniste până în 1965, cu Nicolae Ceaușescu în spatele său - orimul din dreapta - așteptându-și șansa de a prelua puterea - Foto: Fototeca online a comunismului românesc - cota 30/1961
În articol se mai menționează că: „Românilor nu le-a plăcut respingerea, au vrut să fie părtași la zdrobirea revoluției maghiare”.
Și asta, mai ales că, doar cu patru ani înainte, la 21 septembrie 1952, Stalin impusese pe un ton amenințător crearea Regiunii Autonome Maghiare, formată din județele Harghita, Covasna și estul județului Mureș - ce avea să existe până în 1960 - un adevărat „cui al lui Pepelea” situat în inima României.
Revoluția maghiară a fost înăbușită rapid de tancurile sovietice, URSS având și trupe de ocupație în țară după încheierea celui deal Doilea Rîzboi Mondial, în 1945.
Deși, până la urmă, țara noastră n-a fost implicată activ în înăbușirea mișcării reformiste, autorul articolului citat găsește o participare indirectă la această reprimare.
Și asta, prin faptul că Imre Nagy, după arestarea sa de către sovietici, a fost dus la București, unde a stat într-una dintre vilele de protocol de la Snagov.
Citește și: Cum a scăpat Nicolae Ceaușescu din complotul din 1984? Cine a fost în spatele acțiunii?
„De ce România? Nagy și tovarășii săi nu doreau să meargă în România, dar nu aveau de ales. Bucureștiul, după cum am văzut, cel puțin la suprafață, încerca să se prezinte ca un aliat loial al Moscovei și nu avea nicio obiecție în a-i accepta pe ungurii din '56. Bucureștiul era inspirat de dorința că acțiunile sale vor fi răsplătite”, se mai scrie în articolul citat.
România și Ungaria erau membre ale Pactului de la Varșovia
Practic, după cum afirmă Vladimir Tismăneanu, potrivit moldova.europalibera.org, comentând cartea de memorii scrisă chiar de Nagy, „Însemnări de la Snagov”, apărută la editura Polirom la sfârșitul anului 2004, „Nagy și soția sa se aflau într-o izolare completă”.
„Le era interzis orice contact cu ceilalți demnitari maghiari, deși vilele în care erau deținuți erau învecinate. Singurii care aveau dreptul să-l viziteze pe Nagy erau Valter Roman (n.r. - tatăl lui Petre Roman), Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu, doctorul Francisc Koepich și unii emisari ai Securității.
Toți erau ilegaliști transilvăneni, vorbitori de limbă maghiară. Misiunea lor, și în special a lui Roman, pe atunci director al Editurii Politice, care se cunoștea cu Nagy de la Moscova din anii războiului, era să obțină de la acesta repudierea liniei politice a guvernului democrat, răsturnat prin violență, în urma intervenției sovietice, pe data de 4 noiembrie 1956.
Deși extenuat psihic, conștient de capitulările și trădările atâtor foști amici, Nagy s-a menținut consecvent pe poziția că evenimentele din Ungaria nu au fost o contrarevoluție, ci o revoluție veritabilă, menită să restaureze independența țării și suveranitatea politică a poporului”, mai notează Tismăneanu.
Imre Nagy a fost, ulterior, transportat din nou în Ungaria, în aprilie 1957, unde, între 9 iunie și 15 iunie 1958 a fost judecat într-un proces cu ușile închise.
În cele din urmă a fost condamnat la moarte, sentința a fost executată chiar în ziua următoare
Iar concluzia jurnalistului de la Magyar Hirlap, cu țintă precisă, este că: „Prin urmare, România a fost implicată în cele din urmă, chiar dacă numai indirect, în reprimarea Revoluției maghiare”.
