Aveau iugoslavii tot ce lipsea blocului sovietic. De la nivel de trai ridicat până la demnitate. Din primele clipe, am rămas înmărmurit, împietrit, la fel ca orașul care se deschidea în fața mea. Părea că mă aflu într-un loc în care scurgerea timpului se oprise în urmă cu 30 de ani.
Nu era atât faptul că cele mai multe dintre clădiri erau într-o stare avansată de degradare cât senzația de praf așternut și nederanjat de mâna unei gospodine modeste dar harnice.
Pe strada Nemanja, sârbii au păstrat intacte clădirile bombardate de NATO în 1999, ca un fel de mărturie a suferințelor îndurate de ei din partea NATO. Nu cred că mai există o altă națiune care să păstreze la vedere urmele propriilor lor greșeli. Pe aceeași stradă se află clădirea în care a fost asasinat fostul președinte Zoran Dindic, speranța Serbiei.
Aleksandar Jovanov la sediul Asociației Veteranilor din Belgrad
Trei ani mai târziu, ca o dovadă că în Serbia lucrurile merg din rău în mai rău, pe aceeași stradă găsești acum un banner uriaș pe care scrie „Serbia fără Kosovo este ca un corp fără inimă“ și în capătul de jos al străzii o statuie al lui Ștefan Nemanja, considerat fondatorul imperiului sârb. Inaugurată în 2021, statuia a fost realizată de un sculptor rus.
Cum văd istoria veteranii războaielor din Iugosalvia
Am stat de vorbă cu veteranii războaielor iugoslave. Deși ordinele militare, declarațiile politice, sutele de mii de morți căzuți în procesele de epurare etnică și istoria au demonstrat fără echivoc că Serbia a fost țară agresoare, și după 30 de ani mulți încă mai susțin că Serbia s-a apărat.
Mile Milešević la sediul Asociației Veteranilor din Belgrad
După proclamarea independenței, de frică să nu fie omorâți de bosniaci, dar mai ales de croați, având în vedere trecutul fascist al acestora, sârbii pretind că s-au apărat, considerând atacul cea mai bună apărare. Sârbii s-au apărat încercând să îi omoare primii, însă nu au reușit să îi ucidă pe toți.
Nici acum nu înțeleg veteranii sârbi de ce le-a fost atât de greu să le fie recunoscut statutul de veterani, și de ce sprijinul pentru veterani este aproape egal cu zero chiar și după ce s-au zbătut pentru drepturile lor timp de 20 de ani.
Viață grea
Este grea viața de veteran, indiferent de țară sau de război. Această viață devine însă un calvar în țările care nu își pot scoate veteranii la paradă.
Ce ar putea veteranii sârbi să sărbătorească? Ce mulțumiri le-ar putea aduce poporul când pe liderii care i-au condus o întreagă omenire i-a condamnat pentru genocid?
Emil Miscovic, veteran al armatei Croației, în Zagreb
Aleksandar Jovanov, auzind că sunt român, mi-a repetat de cel puțin cinci ori că familia lui se trage de pe undeva de pe lângă Timișoara.
Născut în 1942 în Belgrad, era unul dintre veteranii sârbi ai asociației din Rakovica. Zâmbea mereu și părea bunicul ideal. La întrebarea „Cum s-a simțit când a aflat despre crimele de război comise de sârbi“ a răspuns simplu „La război ca la război. Nu știu ce este aia crimă de război. Nu am învățat la școală. Eu doar mi-am apărat țara“.
Mile Milešević, născut în 1963 în Belgrad, a fost voluntar în Vukovar 1991 și în Kosovo în 1999. „Sârbii au pierdut războiul pentru că peste tot pe unde au fost cândva sârbi, azi nu mai sunt (Republica Krajina).
Rusmir Piralic, fost soldat în armata Bosniei, este președintele Asociației Veteranilor din Sarajevo
Comandanții și politicienii au încercat să ne facă să credem că am învins, însă asta este o nebunie“.
Mile crede că ambele tabere au comis crime de război și este de părere că toți cei vinovați trebuie să plătească.
„Sârbii și-au arătat în sfârșit caracterul de trădători și de lași. Cei mai mulți au fugit de război sau au dezertat. Avem gene proaste.
Luptând secole de-a rândul, cei viteji au murit. Au rămas în viață, să perpetueze specia, doar lașii. Din acest motiv în 1999 am avut 102.000 de dezertori“ adaugă Mile, pe chipul căruia și azi se citește regretul războiului pierdut.
Apărarea croaților
Emil Miscovic, născut în 1971 în Australia, este unul dintre veteranii armatei croate. Emil a fost voluntar și a luptat ca sergent în Regimentul de Gardă 122. Și-a început serviciul militar în februarie 1991, într-o unitate de poliție, deoarece armata s-a format abia în iulie, același an.
„Războiul a început pe stadion, în Zagreb, unde Dinamo Zagreb o întâlnea pe Steaua Roșie din Belgrad,
într-un meci de fotbal. În timpul meciului a avut loc o altercație, suporterii din Belgrad venind la meci cu intenția de a provoca.
Ismet Imamović, fost colonel în armata Bosniei, decorat cu Crinul de Aur, cea mai mare distincție din țara sa
Miliția iugoslavă i-a protejat atunci pe sârbi. Sârbii au fost atacatorii deoarece au venit pe stadion conduși de Arkan, care a fost înarmat.
Acest moment a fost determinant în decizia multor croați de a intra în forțele de poliție pentru a se apăra de atacurile sârbilor iugoslavi“.
Sârbii au sperat că va fi un război de weekend, că vor rezolva problema croată în câteva zile. Când acest lucru nu s-a întâmplat, confruntați cu rezistența înverșunată și cu un număr tot mai mare de victime, au început să își piardă voința.
Ramiza Gurdic, membră a asociației Mamele din Srebrenica, își amintește cum și-a văzut pentru ultima oară copiii
Tot ce a rămas a fost o agresiune împotriva Croației independente. Au existat comandanți, complet dezamăgiți, care își spuneau «Am plecat la luptă pentru Iugoslavia nu pentru Serbia»“.
„La începutul conflictului, comandanți de la Belgrad nu aveau control asupra unităților din teren și foarte repede au apărut o serie de unități de Cetnici.
Au început să își facă simțită prezența în Slavonia încă din mai 1991. În Borovo Selo, 12 ofițeri de poliție au fost capturați și asasinați de către trupe de Cetnici sosite din Serbia.
Sârbii din Borovo Selo nu au primit această acțiune cu entuziasm, însă Cetnicii au pretins că au venit să îi salveze. Această acțiune s-a soldat cu un sentiment de teamă de epurare pe criterii etnice în rândul populației croate. Forțele militare iugoslave de atunci nu erau însă pregătite, în totalitatea lor, să sprijine o astfel de acțiune de epurare.
Šehida Abdurahmanović, membră a Asociației Mamele din Srebrenica, este o supraviețuitoare a genocidului din 1995
O parte au ales să sprijine însă aceste acțiuni. Această dualitate din cadrul armatei iugoslave a rupt în două unitatea lor de comandă și de acțiune. Acest lucru nu s-a întâmplat în Croația. Odată ce ne-am unit sub steagul țării, am acționat la unison în apărarea țării și am obținut sinergie în acțiuni de la Dubrovnik până la
Vukovar“, își amintește Emil care, în noiembrie 1991, afost împușcat în picior lângă Vukovar.
Ce se întâmpla în Bosnia, cu încercuirea orașului Sarajevo, făcea lucrurile să fie cât se poate de clare și pentru croați.
După ce și-au învățat lecția în Croația, sârbii nu au mai cedat în Bosnia.
Iva Djolovic, studentă la Sociologie în Belgrad
„Într-un fel, Serbia a încercat să profite de atenția lumii îndreptată către războiul din Golf. Între croați și sârbi a fost mai mult un război de graniță. Mult mai dificil a fost în Bosnia unde aveai trei enclave amestecate. Amestecate sunt și azi.
Nu ai o stradă pe care să nu găsești și bosniaci și sârbi și croați. În Croația am avut aceste două zone fierbinți ale insurecției dar sârbii le-au curățat de croați în 1991. Acest lucru ne-a înlesnit operațiunea militară pentru că am știut că cei pe care îi întâlneam, civili sau forțe armate nu puteau fi decât sârbi. Nu mai era nevoie să îi întrebi.
Aveam informații de la americani cu privire la poziția forțelor armate și a civililor. Aveam ordine clare să protejăm civilii. În orașe (Knin), lucrurile devin mai complicate. Toate planurile sunt date peste cap în momentul în care forțele încep să tragă“, explică Emil.
Eșecul din Bosnia
Sub presiunea acțiunii militare a croaților „Storm“, dar mai ales ca urmare a acțiunile inconștiente sau de-a dreptul criminale ale unor sârbi precum Milosevic, Hadzic, Babic sau Arkan în 1995, totul s-a încheiat cu evacuarea civililor sârbi din Knon, Benkovac, Obrovac, Drnis și Gracac.
Aproximativ 200.000 de sârbi, păcăliți de retorica liderilor sau realmente speriați de represiuni pentru crimele comise (Vukovar etc) și-au abandonat casele și au plecat spre Serbia, Bosnia sau Slavonia.
Dosarele foștilor luptători la sediul Asociației Vetereanilor de Război din Serbia
„Tribunalul de la Haga a demonstrat că au existat ordine scrise prin care forțele sârbe s-au protejat cu civili“, spune Emil, care aduce în discuție coloana de 50 de km de civili amestecați cu soldați și lideri politici forțați în exil chiar de liderii sârbi.
În mod paradoxal, din diverse motive, dar în special datorită dorinței țărilor civilizate de a pune capăt genocidului cât mai repede, în Bosnia, Republica Srpska există și azi.
Sârbii, rămăși singuri, izolați de aproape toată lumea civilizată, încearcă să se îmbete cu apă rece, spunând că lor le este mai bine așa. Dacă chiar așa ar sta lucrurile, nu ar gravita către Rusia lui Putin. O întreagă generație, prizonieră trecutului genocidal, încearcă să își justifice trecutul prin acțiunile Rusiei în Ucraina.
Milan Mijatović a făcut parte din Poliția Militară a Armatei Republicii Mijatović și a fost detașat în Croația și Bosnia-Herzegovina.El are și acum acasă, pe perete, un afiș cu criminalul de război Ratko Mladic
Milos Vucic, patronul bosniac de origini sârbe al unui hostel din Srebrenica, spune: „Este datoria morală a fiecărui sârb și croat să saboteze statul bosniac“.
Milos părea să nu realizeze că, în realitate, sârbii și croații se sabotează pe sine. Sârbii bosniaci încearcă să lipească eticheta de musulman pe toate acțiunile reprezentanților bosniacilor majoritari.
Se folosesc în acest fel de retorica anti-musulmană, de frica de teroriști, pentru a submina statul bosniac.
Durerea mamelor tinerilor bosniaci uciși în masacrul de la Srebrenica
Pe o parte dintre mamele bosniace ale celor peste 8.000 de adolescenți și adulți exterminați le-am întâlnit la
Srebrenica cu prilejul celei de a 27-a comemorări a genocidului comis de trupele Republicii Srpska (VRS), sub comanda generalului Ratko Mladic.
Pentru Rusmir Piralic, un bosniac care avea doar 17 ani când s-a înrolat ca voluntar în armata BiH pentru a-și apăra țara, victoria pe atunci a unei armate complet nepregătite pentru conflict era să își apere casa, familia, orașul.
Mile Jeremić, un veteran sârb care încă locuiește cu mama sa în Rakovica, Belgrad
„Cei care au trăit asediul de 1.425 de zile al orașului Sarajevo, cei care au simțit «căldura plumbului» în fiecare zi, pierd din sensul apocaliptic al genocidului comis de sârbi. Am crescut, ne-am maturizat cu dramele acestui război“, spune Rusmir.
„Nu există învingători în război ci doar învinși“, adaugă el. „Războiul a început în 1992 când prietenii și vecinii de ieri ne-au încercuit (Sarajevo) și au început să tragă în noi“, spune Ismet Imamovic, în vârstă de 73 de ani, fost colonel în armata BiH și decorat cu „Crinul de Aur“, cea mai înaltă distincție militară.
Vedere generală a orașului Sarajevo
„Pentru a ne vindeca, o recunoaștere și o rugăminte de iertare nu știu dacă ar ajuta dar măcar nu ar strica să le auzim. Prin aceste părți, cam toate generațiile au prins un război.
Poate ne-am vindeca dacă am ajuta noile generații să înțeleagă că războiul nu reprezintă o soluție. Cu toate acestea, și mai ales cu ce se întâmplă azi în lume, cred că mergem într-o direcție greșită.
Pare că nu am înțeles nimic din acest război așa că probabil vom mai avea parte de încă unul“, continuă Ismet, fostul comandant al scafandrilor.
Emina Hajdarević (68 de ani - cu verde) este una dintre Mamele din Srebrenica care și-a pierdut fiul de 16 ani și nu l-a găsit niciodată. Alături de ea este Sabera Duraković (60 de ani), care și-a pierdut doi frați și soțul în genocidul de la Srebrenica
Acum 100 de ani, doar fesul îi diferenția pe bosniaci. Musulmanii purtau fes roz, creștinii negru și evreii roșu închis. Pe atunci, omul purta fesul. Azi, ura poartă fesul.
Ramiza Gurdic, în vârstă de 69 de ani, își amintește cum la o răscruce de drum, la poala dealului pe care locuiau, și-a văzut băieții pentru ultima dată. Mustafa, fiul cel mare, și-a rulat o țigară și, după ce și-a luat rămas bun, i-a spus mamei „Nu ne vom mai vedea niciodată“. I-a urmărit cu privirea până ce s-au pierdut pe drumul șerpuit.
Veteranul Zeljko Vasilevic la el acasă
Rămășițele lui Mustafa au fost găsite în 2003. A fost îngropat cum se cuvine în 2005.
Pe soțul împușcat în Kravica l-a îngropat în 2010. În 2011, l-a îngropat pe fiul cel mic, Mehrudin.
„Era frumos precum o păpușă. Nu i-am găsit capul nici până acum. Am fost la fiecare groapă identificată. I-am găsit cureaua însă nu au vrut să mi-o dea.
I-am recunoscut pantofii, pantalonii și le-am cusut împreună. Am adăugat apoi și cureaua. Sunt sigură că am să îi găsesc și capul. L-am născut cu cap și vreau să îl îngrop cum se cuvine cât timp mai trăiesc“.
Sicriele care conțin rămășițele a 50 de victime ucise în 1995, în genocidul de la Srebrenica, și care au fost recent identificate, în Potocari
Ramiza Gurdic nu are altă menire pe lume decât să caute să reîntregească cadavrul fiului său. Această căutare necontenită este tot ce o mai ține în viață.
A sperat că poate au scăpat până în 2003, când Tribunalul de la Haga a informat-o că l-au găsit pe Mustafa
într-una dintre gropile comune.
Nimic nu poate alina pierderea. Nimic nu poate vindeca rănile. Rănile devin și mai adânci odată cu trecerea timpului. „Mă culc tristă și mă trezesc îndurerată“, spune Ruzmira. Îi visează deseori. Fie îi vizitează ea, fie vin ei să o viziteze.
O femeie musulmană bosniacă plânge lângă sicriul cu rămășițele unui membru al familiei ei, care se numără printre cele 50 de victime recent identificate ale genocidului de la Srebrenica
În vis, este sărbătoare de fiecare dată când se revăd.
Sehida Abdurahmanovic, în vârstă de 62 de ani, avea 36 de ani în 1995. Și-a văzut fratele cu șapte zile înainte ca acesta, împreună cu alți bărbați, să încerce să scape din Srebrenica, plecând prin pădure către Tuzla. Nici până în ziua de azi nu i-au găsit trupul.
Milos este convins că la Potocari au fost îngropate de mai multe ori aceleași persoane. La fel de convins este că o parte dintre cei dați dispăruți trăiesc pe undeva prin Bosnia.
Fără speranță într-o viață mai bună în Serbia
Iva Djolovic, în vârstă de 22 de ani, este studentă la pedagogie și sociologie în Belgrad. Părinții ei, pentru a nu lua parte la război, au căutat adăpost în Cipru.
„Cred că atunci când țările și-au dorit să se separe de Iugoslavia, Serbia a fost cea care și-a dorit să mențină unitatea iugoslavă.
FUNERALII Bărbații musulmani cară sicriele cu rămășițele victimelor genocidului de la Srebrenica din 1995, identificate recent. Rămășițele a 50 de victime au fost înmormântate la Potocari, în luna iulie.
Nu aș spune că Serbia a fost agresorul, dar Serbia nedorind că celelalte țări să se rupă de Iugoslavia, a avut motivația să facă lucrurile un pic mai agresiv, însă nu aș spune că a fost singurul agresor în acel război. De aici a început însă cu siguranță“.
Când am întrebat-o ce efect crede că a avut războiul asupra țării, mi-a răspuns că „A avut un impact deosebit asupra economiei dar și din punct de vedere geopolitic.
Atunci când ne-am separat am pierdut o mulțime de țări“. Întrebarea mea se referea strict la impactul asupra Serbiei (impactul asupra Iugoslaviei a fost strict destrămarea). Nu m-a mirat însă răspunsul. Sârbii s-au identificat cu Iugoslavia. Au fost de altfel și principalii ei beneficiari.
Membrii unei familii ajută la înmormântarea unei rude ucise în 1995 la Srebrenica și care face parte dintre cele 50 de victime ale genocidului recent identificate
Am întrebat apoi dacă se vede trăind în Serbia după terminarea studiilor. „După finalizarea studiilor vreau să plec să muncesc în străinătate un an. Încă mă mai gândesc unde vreau să trăiesc. Oricât de mult aș iubi Serbia și Belgradul, simt că nu aș prospera aici la fel de mult cât aș putea să o fac în afara granițelor.
Țara nu este pregătită să îi sprijine pe cei ce își doresc o carieră culturală. Poate m-aș întoarce peste 50 de ani“.
Din păcate, în loc să se uite la ei, sârbii bosniaci au ales să îi considere vinovați pentru toate nenorocirile lor doar pe bosniaci. Ura de azi este mai mare decât cea de la începutul anilor ’90.
La final, dacă încă mai aveți dubii, dacă încă nu sunteți convinși care este realitatea, vreau să mai împărtășesc cu voi o singură observație. În timp ce la veteranii sârbi l-am găsit pe perete pe Ratko Mladic, atât la sediul asociațiilor cât și acasă, la cei bosniaci l-am găsit pe Mustafa Kemal Ataturk.
