O faci nu doar fiindcă destinatarul rândurilor tale te înţelege şi te poate sfătui, ci şi fiindcă nu se apucă să te împrăştie în lume.
Mizezi, cu alte cuvinte, atât pe solidaritatea lui afectivă, cât şi pe discreţia lui. O scrisoare de acest fel e menită unei singure perechi de ochi.
Orice alt cititor e un intrus care mânjeşte prin simplă prezenţă. Ce te faci însă când scrisorile a doi prieteni care îşi scriu timp de aproape şaptesprezece ani apar astăzi sub ochii tuturor?
Cum te livrezi acestei uşi duble, care se deschide lumii spre a înlesni accesul la o corespondenţă altminteri intimă?
Cum te afunzi în citirea câtorva sute de scrisori despre care ştii că, la început cel puţin, nu-ţi erau destinate?
Până în 2009, când a murit, Matei Călinescu a fost profesor de literatură comparată la Bloomington. La 85 de ani şi jumătate, Ion Vianu, revenit în ţară după câteva decenii elveţiene, încă are claritatea şi profunzimea unui lac de munte.
Ei sunt cei doi prieteni care îşi mobilează exilul prin scris. Şi nu scriu doar materiale pentru reviste, conferinţe sau volume colective ori cărţi de sine stătătoare. Ci şi scrisori. Multe, de ordinul sutelor, pe relaţia SUA-Elveţia şi retur. „Scrisori din exil.
Corespondenţă inedită“, o carte lansată cu două săptămâni în urmă la Gaudeamus, este, printre altele, dovada că poţi trece prin câteva biblioteci doar parcurgând cele 522 de pagini ale schimbului epistolar.
E aici o fierbere a ideilor, e aici o temperatură a proiectelor însufleţite, a lecturilor comentate şi a iniţiativelor generoase cum nu se ştiu multe în cultura noastră.
Şi dac-ar fi doar asta. Scrisorile lui Matei Călinescu şi Ion Vianu sunt infuzate de o deltă de sentimente, dintre care se disting două: voluptatea unei prietenii duse până la îngemănarea fizică şi mâhnirea unor exilaţi pentru care România e amintită în general ca fiind „acolo“: un spaţiu stăpânit de un satrap genocidar, un loc drapat în deznădejde, peste care comunismul a întins sârmă ghimpată.
Legătura lui Matei Călinescu şi Ioan Vianu cu ţara natală se şubrezeşte de la an la an, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu îşi cimentează ambiţia de-a face din România echivalenta europeană a Coreei de Nord.
Dezamăgiţi şi preocupaţi, printre altele, de ziua de mâine (cine crede că exilaţii duceau o viaţă dulce află din carte că nu era deloc aşa), Matei Călinescu şi Ion Vianu nu se feresc să ia atitudine împotriva regimului degradant şi dezumanizant de la Bucureşti.
Astăzi, când avem la dispoziţie o tehnică de negândit cu 30 de ani în urmă, e formidabil să observi cum comunicau de pe un continent pe altul doi oameni care aveau la dispoziţie doar hârtie şi stilou.
Cum îşi planificau întâlnirile, cum îşi trimiteau unul altuia ce scriau, cum îşi expediau cărţi, reviste sau medicamente, cum se solidarizau în dramă şi în euforie.
Acum trimitem un mesaj care ajunge la destinaţie într-o secundă. Atunci era nevoie de o organizare a timpului şi a bagajului sufletesc pe care e discutabil că am mai reuşi-o în clipa prezentă.
Şi dacă ar trebui ales un cuvânt care să le rezume prietenia şi schimbul de scrisori, s-ar cuveni ca acel cuvânt să fie „tandreţe“.
E reconfortantă impresia că în fiecare apelativ şi în fiecare semnătură din carte ghiceşti o îmbrăţişare. Şi totuşi, exact ăsta e sentimentul pe care-l ai înaintând în această aventură palpitantă ca un roman şi muzicală ca o sonată.
Se spune – au existat martori care au confirmat – că Matei Călinescu şi Ion Vianu s-au revăzut la un moment dat în România după peste un sfert de secol de exil.
Şi că, după ce s-au luat în braţe, au reluat discuţia din locul unde o lăsaseră la plecare. Cu aerul cel mai firesc.
