Credinţa românilor în puterile moaştelor de a schimba vremea, evlavia făţarnică, comportamentul gălăgios din timpul slujbelor din biserici, acestea sunt doar câteva aspecte care au surprins-o, la începutul secolului XX, pe Maude Rea Parkinson, o profesoară cu origini irlandeze, care a petrecut 20 de ani în România.
Românii la 1900, văzuți prin ochii unei profesoare străine: „Își fac cruce, știind că te vor înșela”
Născută în jurul anului 1860, în Ulster, Irlanda, Maude Rea Parkinson a făcut studii în ţara natală şi în Germania, la Magdeburg. A călătorit mult prin Europa, lucrând ca guvernantă în familia unui ofiţer superior din Viena, unde a auzit vorbindu-se pentru prima oară despre România, tărâmul ce părea să îmbine farmecul Orientului şi confortul Occidentului. În 1889 s-a stabilit la Bucureşti, ca profesoară de limbi străine, rămânând aici următorii douăzeci şi doi de ani, în perioada „belle epoque“, devenind o apropiată a multora dintre familiile din înalta societate a Capitalei.
Războiul a obligat-o să se întoarcă în Irlanda natală, unde începe să-şi aştearnă pe hârtie amintirile. Cartea „Twenty Years in Roumania“ a fost publicată în 1921 şi s-a dorit, deopotrivă, un răspuns la ospitalitatea românilor şi la curiozitatea britanicilor faţă de „nefericita şi brava“ aliată de la Răsărit. Volumul „Douăzeci de ani în România“ - 1889-191, a fost republicat în 2014, în limba română, la editura Humanitas.
Relatările sale, într-un registru ce variază de la serios şi sentimental până la amuzant şi ironic, nu ocolesc viaţa agitată şi mondenă a Bucureştilor, ospitalitatea şi diplomaţia românilor, dar şi corupţia, alegerile falsificate, sistemul educaţional deficitar.
Citește și: Calvarul Dianei Mocanu: la 16 ani era campioană olimpică, la 18 se retrage. Azi, e complet uitată
Profesoara a dedicat un capitol aparte al volumului vieţii religioase din România, într-un contrast profund cu religia sa, romano-catolică. „Icoane (picturi sfinţite) atârnă în toate bisericile, dar şi în case particulare, fiind sărutate de către credincioşi atunci când se roagă.
Semnul crucii este şi el universal: se face întotdeauna când cineva trece pe lângă o biserică. Este destul de amuzant să-i vezi pe oltenii (echivalentul zarzavagiilor din Londra) cu legume, făcându-şi cruce cum nu se poate mai evalvios când trec pe lângă o biserică, ştiind bine că te vor înşela imediat ce le dai ocazia.
Ei însă nu socotesc aceste mici escrocherii ca fiind păcate, ci se mândresc cu isteţimea lor atunci când storc mai mult de la tine“, notează Maude Rea Parkinson.
Profesoara îi taxează şi pe preoţi care, pe atunci, proveneau în special din rândul ţărănimii. „Nu sunt foarte educaţi şi nu sunt priviţi cu mare respect. (...) Cum preoţii nu au voie să se tundă după ce sunt hirotoniţi, trebuie să-şi poarte părul împletit ca la chinezi. Par mai degrabă jenaţi de aşa distincţie, căci această coadă este mereu ascunsă sub gulerul hainei“, scrie profesoara irlandeză.
Autoarea remarcă şi faptul că, atunci când veneau cu binecuvântarea în casele românilor, preoţii săreau camerele guvernantelor, majoritatea englezoaice sau franţuzoaice, pentru că erau „eretice“. De asemenea, familiile de români credeau în puterea preoţilor de a le găsi copiilor o partidă bună.
„Dacă o fată nu reuşeşte să-şi găsească un soţ bun, la rugămintea familiei, preotul intră în camera ei şi rămâne acolo o vreme, spunând rugăciuni anume cu acest scop, adică măritişul fetei“, notează profesoara cu oarecare consternare.
Moaştele aducătoare de ploaie şi gălăgia de la slujbe
Autoarea este surprinsă şi de credinţa românilor în moaşte, dând exemplul Sfântului Dumitru, ocrotitorul Bucureştiului, care, în ziua în care îi poartă numele, este scos din biserică, iar racla de argint cu rămăşiţele sale este sărutată de tot oraşul.
„Se zice să sfântul are o mare influenţă asupra vremii. Dacă seceta ţine prea mult, se apelează la Sfântul Dumitru. Este plimbat prin oraş cu mare pompă (...) S-a întâmplat uneori să vină un adevărat potop înainte ca Sf. Dumitrru să fie dus înapoi în adăpostul lui. Atunci mare este bucuria (...) Dar, din propriile observaţii, cred că preoţii, prudenţi, aşteaptă până când văd pe cer un nor ca o palmă de om (nori de ploaie – nota ediţiei) înainte de a risca să-l deranjeze pe Sf. Dumitru“, descrie Maude Rea Parkinson fenomenul moaştelor.
Profesoara observă şi faptul că românii nu merg chiar cu sfinţenie la biserică, însă ajung măcar de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun, descriind cu farmec atmosfera din noaptea de Înviere când oamenii duc acasă lumânările aprinse.
Citește și: Smaranda Brăescu, pilotul neînfricat ce a evacuat mii de răniți în război. Dispare fără urmă în 1945
În schimb, se întreabă de ce ar fi reprezentantiv pentru umilinţa credinciosului faptul de a trece în patru labe pe sub masă, de trei ori, în zilele premergătoare Învierii.
„Tăcerea respectuoasă a credincioşilor nu e o trăsătură a slujbelor ortodoxe. Se vorbeşte şi se râde mult, astfel că uneori preotul se întrerupe în mijlocul slujbei şi le cere oamenilor să tacă. Chira şi la nunţi se poate întâmpla una ca asta. Mirele şi mireasa par să ofere o recepţie, nu să primească o taină care trebuie să-i unească pe viaţă – sau cel puţin până în clipa în care cred de cuviinţă să desfacă uniunea“, scrie profesoara irlandeză.
Autoarea notează şi faptul că mănăstirile din România erau, la acel moment, „cuiburi pentru leneşi“, activitatea acestora fiind subvenţionată de Guvern.
De asemenea, remarcă faptul că, spre deosebire de măicuţele Bisericii Catolice, călugăriţele românce sunt libere să se plimbe, să-şi viziteze prietenii, dar nu au se ocupă de vreo ramură a educaţiei, „pentru că nu sunt nici ele îndeajuns de instruite“.
Laudă Curtea de Argeș
Dincolo de aspectele negative remarcate de irlandeză în privinţa religiei, unele de mare actualitate şi astăzi, Maude Rea Parkinson descrie frumoasa biserică de la Curtea de Argeş, „parcă desprinsă dintr-un basm“ şi legenda meşterului Manole sau faptul că, înainte de a deveni regină, Principesa Maria a României obişnuia să petreacă câteva săptămâni pe an la o mănăstire de lângă Câmpulung.
Autoarea s-a stins din viaţă în 1938, la Kent and Sussex Hospital din Tunbridge Wells, Kent, potrivit historia.ro.
Lipsa de cărţi în limba română
O primă observaţie făcută de profesoară în privinţa învăţământului din România la 1900 este faptul că, în perioada recoltei, în zonele rurale, absenteismul era extrem de ridicat, lucru trecut însă cu vederea. Educaţia era gratuită şi obligatorie până la primele patru clase, însă învăţământul de stat era mai mult pentru clasa de mijloc, pentru că familiile bune îşi duceau copiii la şcoli private sau le făceau educaţia la domiciliu.
Citește și: Povestea primei femei medic din România: Apreciată în Franța, respinsă la angajare în țara natală
Profesoara remarcă însă hibele sistemului de învăţământ chiar şi în cazul şcolilor private din Capitală, foarte căutate. „Copiii români sunt dezavantajaţi. Limba lor maternă este complet neglijată, lecţiile fiind predate, de regulă, în franceză. În plus, au ore de engleză şi germană şi, uneori, de latină şi greacă“, scrie Maude Rea Parkinson în volumul „Douăzeci de ani în România“.
Lipsa cărţilor ducea la situaţii hilare. Cum elevii români nu iubeau limba germană şi nu cunoşteau suficientă pentru a învăţa în această limbă, literatura germană se preda în franceză, iar la examenul de stat, elevii erau ascultaţi în româneşte. Citește mai multe AICI.
