Vladimir Tismăneanu, despre cum a condamnat România comunismul: „Regândind Raportul Final“

Scopul Comisiei pe care am condus-o în 2006 a fost clarificarea morală, despărțirea de un trecut tenebros, umilitor, însângerat. Nicio secundă nu m-am așteptat ca demersul analizei dictaturii comuniste să ducă la efecte imediate, inclusiv adoptarea Legii Lustrației ori a reglementării regimului pensiilor foștilor activiști și securiști. Ceea ce se cheamă o Comisie pentru Adevăr nu este nici procuratura generală, nici „Ministerul Adevărului“, înzestrat cu atribuții de legiferare a memoriei. Ne-am propus să documentăm pe o temelie cât mai riguroasă natura, scopurile și consecințele celor peste patru decenii de partidocrație ideocratică în România. Nici mai mult, nici mai puțin.

Cred că s-a făcut enorm în perioada ce-a urmat, până în clipa în care Victor Ponta și clica lui au acționat cu perfidie și brutalitate împotriva conducerii IICCMER (Ioan Stanomir, Cristian Vasile, Bogdan C. Iacob, subsemnatul, șefii de departamente).

Nu intru în detalii, dar între 2010 și 2012, la IICCMER s-au întreprins lucruri esențiale, pe trei direcții: memorializare (expoziții) ; educație (școli de vară), publicații (susținerea tinerilor cercetărori, traduceri, dezbateri de cărți esențiale). În acea perioadă, Monica Macovei și Ioan Stanomir au colaborat pentru a legifera imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității. Doar astfel s-a putut ajunge la procesul Vișinescu. Se putea face mai mult? Firește. Este cel puțin frustrant că multe dintre recomandările Comisiei pe care am condus-o rămân la stadiul de deziderat.

Apropos de 18 decembrie 2006, cel mai pregnant – în ordine afectivă – moment de atunci mi se pare reacția lui H.R. Patapievici, în Parlament, la isteria lui Vadim Tudor: o probă de curaj, de onoare și de demnitate. La fel, ceea ce mi-a spus, în 19 decembrie, la telefon, Monica Lovinescu: „Vadim poate să urle cât dorește, noi am învins!“ Sigur, Vadim era doar vârful unui aisberg al negaționismului.

Nu mai puțin ostili demersului nostru erau Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Voican Voiculescu, Stănculescu și câți alții, spre a nu mai vorbi de istoricii ceaușiști, gen Ioan Scurtu și Gheorghe Buzatu. La scurt timp după Raport, s-a coagulat și „opoziția de stânga“, în fapt, un zgomotos și steril nucleu de veleitari, conduși de C. Rogozanu și de V. Ernu.

Aceștia au încercat să ajungă sub reflector promovând un anticomunism cinic, ludic și iresponsabil. Nu cred că ne vom mai întâlni, într-un viitor previzibil, cu o reîncarnare a comunismului, dar vor exista, de fapt există chiar când scriu aceste rânduri, tendințe de a revizui istoria, de a accentua trăsăturile pasămite generoase ale ideii comuniste. Nu e vorba doar despre nostalgici, de dinozaurii leniniști, ci de unii oameni tineri care, sincer vorbind, se pronunță despre lucrurile pe care, de fapt, nu le cunosc. Cel mai grav mi se pare faptul că nici nu vor să știe.

Nimic nu rămâne neschimbat, s-au mai așezat apele. Dar nu pot uita câte neadevăruri flagrante, câte calomnii nerușinate au fost debitate despre Comisie, despre filosofia care ne-a ghidat demersul, despre mine și familia mea. S-au contopit, atunci, resentimente vechi și noi, gelozii absurde, egocentrisme maniacale.

În loc să recunoască faptul că Raportul Final are valoare de probatoriu, că s-au deschis, în fine, arhivele, că s-a lucrat într-un ritm amețitor, cu un rezultat impresionant, ni s-au reproșat de către unii și alții slăbiciuni „metodologice“. Este amuzant să citești asemenea bizarerii semnate de persoane care n-au călcat în viața lor în arhive și n-au scris texte de istorie comparativă a comunismului. Nimeni și nimic nu i-a împiedicat pe acești critici să facă, la rândul lor, ceva serios în domeniu. Dar n-au făcut-o...

Dictatura comunistă a fost ilegitimă pentru că a operat împotriva statului de drept, l-a nimicit. Este criminală pentru că a făcut, din cele mai teribile abuzuri, legea ei de funcționare. Comunismul, cum scria poetul polonez Aleksander Wat, a distrus omul interior.

Ori, spre a relua cuvintele Hannei Arendt, a distrus ființa juridică și ființa morală. Poate aș accentua unele elemente instituționale legate de sistemul juridic, de procuratură, de armată. Deci adăugiri, nu schimbări. Noi am propus o viziune liberal-civică situată la polul opus vulgatei național-staliniste. A fost o operațiune de restituire a adevărului prin refuzul tabuurilor naționaliste și al mitologiilor staliniste.

Ideatic vorbind, comunismul este o specie a genului numit socialism. Oricine i-a citit pe Marx și Engels, ca să nu mai vorbesc de Lenin, Stalin, Mao, Che Guevara etc., știe că mitul esențial al comunismului este acela al societății fără clase. Așadar, vorbim de utopia egalitară. În numele acestei egalități, s-a purtat un război social împotriva a tot ceea ce amintea de ordinea economică și spirituală clădită de burghezie. Rădăcina acestei atitudini se afla în resentimentul social, în cultivarea unei viziuni autovictimizante și blamarea Celuilalt (burghez, chiabur, intelectual șovăielnic) pentru toate păcatele lumii.

Da, a fost o despărțire a apelor, un test de turnesol pentru modul în care ne poziționăm într-o chestiune esențială pentru identitățile postcomuniste. Mă refer la memorie, la curajul asumării unor momente stingheritoare și adeseori tragice din trecut, un recurs la neuitare ca antidot la narațiunile apologetice și falsificatoare. Monica Lovinescu a schițat liniile de forță ale unei etici a neuitării, ne rămâne nouă să le transformăm în realități politice și morale palpabile.

Vladimir Tismănenanu este politolog.

_______________