Se pretinde anti-comunist, de parcă n-ar ști ce bine-a fost înainte. Ce petreceri dam noi, nu ne lipsea nimic, parcă văd cum unul aducea roata de cașcaval, altul carnea, altul berea, iar eu, dacă lucram la pâine, veneam cu franzela albă. Cel puțin o dată pe săptămână ne întâlneam. Restul luau pe cartelă, da, dar jumătate de pâine de persoană eu zic că ajunge. Nu se găsea mereu carne, dar nu era om să nu se descurce.
Mie-mi păstra mereu gestionarul câte ceva. Sigur, mă recompensam și eu, că doar nu eram nesimțită. Îi țineam pâine de-aia neagră, îi trebuia mai multă, că avea porci de crescut. Primeam salariu bun, nu ne puteam plânge de bani. Când mi-am luat eu dacie, n-aveau decât puțini în oraș. Și domnii care veneau la hoteluri se uitau cu invidie. Toți îți arătau respect. Și mergeam, o dată pe an, la mare.
Că așa mi s-a părut mie civilizat, să călătorești, nu să stai locului să nu vezi nimic din lume. Acum ne-afumă mașinile, dar pe-atunci trenurile erau altfel, mult mai îngrijite...
Dar n-aveți dreptate! am întrerupt-o de câteva ori pe femeia cu care aveam să împart compartimentul pentru paisprezece ceasuri, cât ținea drumul până-n fosta stațiune balneo-climaterică în care mă născusem. Stăteam câte-o zi la coadă, la pâine, și nu însemna că apucăm să luăm ceva. Și era aproape foamete, în anii 80 n-aveai ce pune pe masă.
Cașcaval se dădea, vorba lui Andrieș, doar la Telejurnal. În copilărie am muncit toate vacanțele, niciun frate de-al meu n-a fost vreodată la mare, n-am avut bicicleta Pegas, nici aparatul foto Smena, n-am fost cu trenul mai departe de orașul în care-mi făceam ochelarii, mi-am cusut singură haine și mi-am tricotat bluze, n-am avut blugi, nici poze, banane-am mâncat după revoluție și-o felie de portocală am primit o singură dată de la un maistru constructor ce ridica blocuri în minunatul oraș în care creșteam.
La școală învățam franceză, un fel de limbă moartă, căci în țara aceea n-aveam să ajung vreodată. Și rusă ni se preda, cu osârdie și patriotism. Eram șoimi, pionieri, uteciști, făceam pregătire pentru apărarea patriei și ni se vântura pe dinainte o istorie falsă. Cum de-ați uitat? Cine v-a șters memoria? Dar doamna a turuit mai departe, nu s-a poticnit nicio clipă, ea știe, pentru ea și pentru toți oamenii de treabă a fost mai bine. Noroc c-avea pe cine pune ștampila. A doua zi, la prima oră, avea să fie la secția de votare, cine să lupte pentru dreptate dacă nu cei ca ea?
Ioana Nicolaie este scriitoare.
_________________
Citește dosarul integral „Rătăciți în Epoca de Aur”
Rătăciți în Epoca de Aur: „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu“
De ce mai tânjesc românii după comunism
Comunismul, în România: o închisoare de 23 de milioane de oameni
Vladimir Tismăneanu, despre cum a condamnat România comunismul: „Regândind Raportul Final“
Condamnarea comunismului. O filă de istorie pătată de Vadim
Mitul „binelui“ din comunism: cum erau acoperiți securiștii criminali
Comunistul Ignatencu, rătăcit în Epoca de Aur: „Cuceream cosmosul, că n-aveam ce face cu banii”
Apel la memorie. Muzeele comunismului, amenajate de societatea civilă
Radu Paraschivescu: Cele trei situații în care a fost bine în comunism
Radu Vancu: Regretând comunismul, regretăm o iluzie a liniștii
Ioan Stanomir: Buldozerul şi progresul
Daniela Rațiu: Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?
Alexandru Călinescu: Cerșetorii regimului comunist
Cristi Preda: Amintiri din epoca de plumb
Melania Cincea: Mizerabila anormalitate, percepută drept normalitate
