Germina Nagâț: Să numărăm, așadar!

Timp de trei decenii, în toate recapitulările aniversare ale Revoluției din decembrie 1989, am auzit multe scenarii și ipoteze, dar nimic care să ofere un răspuns acestor două întrebări.

În zorii zilei de 22 decembrie 1989, centrul Bucureștiului încremenise, cu bulevardele secționate de șiruri de soldați și de tancuri.

Urmele de sânge de pe asfaltul de la Universitate încă nu se zvântaseră, iar țevile armelor se îndreptau tot către civilii din fața cordoanelor militare.

Deși era zi de lucru și oamenii ar fi trebuit să se ducă la muncă, mulțimea creștea în fața soldaților, în loc să se risipească.

Iar cei care se mișcau pe stradă nu o luau spre stațiile de metrou sau de autobuz, ci invers, spre locul din care Ceaușescu încă mai conducea România și din care ordonase, cu o seară în urmă, împușcarea celor care îndrăzniseră să-l huiduie.

În centru, gloanțele se auziseră toată noaptea și nimeni nu-și făcea iluzii că fuseseră trase în aer. Cu toate astea, mulțimea continua să se adune, să strige, să cânte „Deșteaptă-te, române!“, măcar prima strofă, să împingă până când a rupt șirurile de soldați și a umplut, ca o maree cataclismică, Piața Palatului.

Erau atât de mulți oameni, încât devenise imposibil să te extragi din masa de corpuri care se deplasa într-o singură direcție: spre intrarea în bârlogul lui Ceaușescu.

Și, la un moment dat, puțin înainte de miezul zilei, această masă de corpuri a devenit o masă critică.

În fizică, noțiunea de „masă critică“ are un sens precis, deloc metaforic. Cu toate astea, asocierea cu mulțimea de oameni strânși în Piața Palatului în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 mi se pare cu totul justificată.

Să explic: atunci când mulțimea strânsă în Piața Palatului a devenit atât de numeroasă, atât de copleșitoare și de unanimă în scandările ei, încât a fost de neimaginat că ar putea fi eliminată fizic, abia atunci Ceaușescu a înțeles că trebuie să plece și a făcut-o.

Până atunci, a avut puterea în fiecare clipă și nimeni, dar absolut nimeni din preajma lui nu l-a contrazis, nu i-a cerut să renunțe, nu a schițat vreun gest de solidaritate cu românii aduși la disperare de guvernarea acestui cizmar nebun.

Nimeni din cercurile puterii comuniste nu a reușit – și e discutabil dacă măcar a încercat – să formeze o masă critică în rândul conducerii Partidului Comunist Român.

Lașitatea și ticăloșia celor din partid și din Securitate explică de ce a fost nevoie de morți pentru ca dictatura lui Ceaușescu să înceteze.

De ce a fost nevoie ca un număr imens de români să nu se mai teamă de soldați și de tancuri, să se strângă în Piața Palatului și să strige într-un glas „Jos Ceaușescu!“, „Jos tiranul!“, ca să-l facă să se urce în elicopter.

De numărat, nu putem să-i numărăm pe cei care au umplut Piața Palatului la 22 decembrie 1989. Dar putem să-i numărăm pe cei despre care putem spune, fără să greșim și fără să exagerăm, că erau pregătiți să iasă, și asta de ani de zile!

Putem să-i numărăm pe titularii celor peste un milion și jumătate de dosare de urmărire, deschise de Securitate pentru cei care, într-un fel sau altul, au dat semne de nesupunere.

Sau putem număra sutele de autori de „înscrisuri cu conținut dușmănos“, scrisori de protest sau manifeste, pe care Direcția de Cercetări Penale a Securității i-a trimis în judecată sau, mult mai des, i-a internat în secțiile de psihiatrie în anii ’80.

De ordinul sutelor sunt doar cei identificați prin expertize grafice pe care i-am putut număra până acum, dar vă spun cu mâna pe inimă că numărătoarea e abia la început!

De treizeci de ani ni se tot spune că fără „ajutor extern“, fără „turiștii străini“ și fără amestecul KGB sau CIA nu am fi avut o Revoluție în 1989.

Că românii nu s-au opus dictaturii, că pe aici n-au fost nici dizidenți, nici „rezistenți“, doar o masă amorfă de înfricoșați care așteptau să vină alții să-i salveze.

Și că niște autocare misterioase au descărcat turiști sovietici până au umplut Piața Palatului, în dimineața zilei de 22 decembrie...

Revoltătoare la această minciună grotescă nu e redundanța, ci nerușinarea ei. Cine ne spune de trei decenii că nu românii au făcut Revoluția?

Foștii ofițeri de Securitate, care au știut tot timpul că țara fierbe. Și nu doar că au știut asta, dar i-au și numărat la bucată, an de an, pe românii cărora le deschideau dosare, îi anchetau, îi avertizau, îi trimiteau în judecată sau, mult mai frecvent, la secțiile de psihiatrie (că doar nu era să-i raporteze lui Ceaușescu un număr crescut de deținuți politici).

Cei care, din „patriotism“, au umplut 26 de kilometri de rafturi cu dosare, despre românii care „nu s-au opus“ comunismului și a căror Revoluție a fost, chipurile, o lovitură de stat dirijată din exterior. Altfel spus, dacă n-au reușit să oprească Revoluția, atunci măcar să ne-o fure...

Ca leac împotriva acestei minciuni otrăvitoare, vă propun să începem să numărăm, gospodărește: opozanți, urmăriți, avertizați, arestați, dosare, volume, file.

Și câtă vreme nu vom uita să umplem din nou Piața, oricum s-ar numi ea, se poate spune că nu ne-au învins!

„Manifestul pentru sănătatea poporului român“

Fragment din „Manifestul pentru sănătatea poporului român“, citit de Dumitru Iuga fiicei sale, la 6 decembrie 1989, și înregistrat de tehnica operativă instalată în casa familiei Iuga: „Cetățenilor români, indiferent de naționalitate, confesiune religioasă sau apartenență politică, care mai păstrează în sufletele lor nealterată încă dragostea de țară /.../.

Așa cum pruncul din fașă, obișnuit să se târască numai de-a bușilea, descoperă într-o clipă că poate depăși condiția sa de târâtoare, se ridică deodată la poziția verticală, începând să pășească, /.../ așa trebuie și voi să învățați din nou să mergeți.

Iar în pauza a două ore din odihna voastră zilnică și la ora 17.00 zilnic, pe stradă să fie două ceasuri de plimbare.

Veți descoperi atunci cât sunteți de mulți, cât semănați unul cu altul, chipurile voastre se vor însenina. /.../

Și când vă plimbați, învățați să cântați, fredonând bucăți muzicale care sunt atât de apropiate sufletelor voastre. Atâtea pe care voi le știți, dar pe care nu le-ați fredonat niciodată în stradă, «Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte» și așa mai departe. Și toate vor veni de la sine“.