Stanomir: „Între România pe care Regele o părăsește și cea în care revine nu mai e nicio legătură“

Autorul volumului „Așteptând revoluția“, apărut recent la Editura Humanitas, Ioan Stanomir a explicat de ce românii de acum nu mai au nicio legătură cu cei interbelici, cât de pregătită era România pentru monarhie, după căderea fostului regim, și ce ar trebui să ne reproșăm, acum, după trei decenii de libertate.

Newsweek România: Suntem la 30 de ani de la Revoluție. Cum ați caracteriza democrația din România?

Ioan Stanomir: Răspunsul simplu ar fi că există elementele unei democrații funcționale, de vreme ce există o alternanță la putere și există posibilitatea înlăturării unui guvern, prin moțiune de cenzură.

Răspunsul mai elaborat privește calitatea instituțională și modul în care aceste instituții funcționează la standardele pe care le-am aștepta într-o democrație funcțională.

Este limpede că democrația românească nu atinge acele criterii elementare care sunt menite să cuantifice performanța unui stat, dacă privim spre domeniul domniei legii, spre domeniul instituției puterii judecătorești, spre domeniul administrației, al serviciilor de informații, spre domeniul guvernării locale.

Nu mă refer la elementele care țin de investiții în infrastructură, mă refer la infrastructura instituțională a unui stat, iar statul nostru este un stat eșuat, în anumite momente, așa cum a demonstrat-o și în cazul tragediei de la Caracal sau, cu ani în urmă, în cazul tragediei de
la Colectiv.

Înainte de 1989, cel mai mare pericol era regimul comunist în sine. După 1989, ce putem considera cel mai mare pericol?

Statul român. Statul român este cel mai mare pericol îndreptat împotriva propriilor săi cetățeni, pentru că este un stat care de multe ori este luat în stăpânire de oligarhi, de politicieni cleptocrați și de grupuri infracționale.

Și acest stat este gândit pentru a face viața imposibilă propriilor săi cetățeni. Prin taxarea aberantă, prin abatere de la propriile sale norme de funcționare, printr-un comportament inacceptabil la nivelul vieții de fiecare zi.

Este de ajuns să mergem în Capitala României și să vedem ce poate face un stat, prin administrația sa locală, împotriva propriilor săi cetățeni. Ce face doamna primar Gabriela Firea împotriva propriilor săi concetățeni.

Încă se strigă pe stradă „Jos comunismul!“. La 30 de ani de la Revoluție. Mai putem vorbi despre comuniști sau despre o mafie moștenită din vremea fostului regim și „îmbunătățită“, între timp?

De la comuniști, această pătură conducătoare a României, cu precădere FSN-istă, a moștenit mai multe elemente, între care cel mai important a fost ideea de partid-stat. De aceea, cei care strigau, chiar și la ultimele proteste, pe străzile României, „Jos comunismul!“, aveau dreptate. După cum cei care asociau comunismul cu PSD aveau dreptate.

Pentru că FSN și, mai apoi, PSD sunt partide-stat. Sunt partide care se înșurubează în stat, îl parazitează și îl deturnează de la misiunea sa.

Sunt ca niște organisme ce distrug din interior corpul uman. În cazul de față, corpul statului este distrus de acești paraziți politici care au capacitatea de a se reproduce.

Pentru că sunt paraziți, se hrănesc cu energia celor pe care îi parazitează.

Avem un referendum care a trecut de zece ani, dar care nu a fost adoptat. Vorbim despre Parlament unicameral. Ce ar însemna, pentru România, un parlament cu 300 de deputați?

Cred că Parlamentul unicameral nu ar fi o soluție sănătoasă și dezirabilă pentru România, în acest moment.

Cred că este important ca Parlamentul să fie suplu și să fie împărțit în camere care sunt gândite diferit din perspectiva recrutării și a atribuțiilor.

Cred că am avea nevoie de o Cameră superioară bine organizată, care să reprezinte, de exemplu, comunitățile locale și să poată reprezenta, în anumite situații, entitățile profesionale, precum camerele de comerț, de industrie.

După 30 de ani, cred că putem să gândim o asemenea structură și avem modele de la care ne putem inspira, precum cel al Camerei Superioare franceze.

Comisia „Tismăneanu“ a întocmit „Raportul final“, document în baza căruia fostul președinte Traian Băsescu a condamnat, în Parlament, comunismul. Credeți că România a înțeles, cu adevărat, acest act al condamnării comunismului?

România a pronunțat, prin șeful său de stat, judecata lipsită de echivoc cu privire la natura regimului comunist.

Că acest lucru nu a fost urmat decât parțial de măsuri concrete de eliminare a urmelor comunismului, asta e o altă problemă.

Dar cred că „Raportul final“ al Comisiei prezidențiale și discursul președintelui Traian Băsescu sunt, probabil, cele mai importante documente asociabile mandatului președintelui Băsescu.

Este punctul cel mai înalt pe care l-a atins fostul președinte, din perspectiva posterității.

Am fi avut alte șanse, după Revoluție, cu Regele? Eram pregătiți pentru monarhie?

Întrebarea cred că ar trebui formulată altfel: am fi avut, după Revoluție, alte șanse cu o altă țară? Cred că v-am răspuns, implicit.

Între România pe care Regele Mihai I o părăsește și România în care Regele revine, pentru foarte scurtă vreme, în acea vizită memorabilă, nu mai există nicio legătură.

Nici noi, cei care vorbim astăzi, nici cititorii revistei dumneavoastră, nici cei mai integri dintre români nu mai au nicio legătură cu românii interbelici, pentru că noi am trăit și ne-am modelat într-un alt mediu.

Cum erau românii interbelici, spre deosebire de noi?

Depinde de nivel. Generic, românul interbelic se înfățișa sub foarte multe atribute și, cu siguranță, au existat oameni politici venali și au existat oameni politici de o moralitate ireproșabilă.

Au existat monarhi scelerați, precum Carol al II-lea, și au existat monarhi corecți, cum au fost Carol I, Ferdinand și Mihai.

Însă dincolo de elita politică, exista o coloană vertebrală a acestei țări, compusă din femei și bărbați destoinici, care se prezentau în toate locurile acestei țări.

Și o să dau nume de femei: Elisabeta Rizea, Alice Voinescu, Adriana Georgescu, Monica Lovinescu, Regina-mamă Elena, Regina Maria. Ce avem acum? Viorica Dăncilă.

Faptul că primul prim-ministru femeie din această țară este Viorica Dăncilă mi se pare o imensă ironie a sorții.

Femeile din această țară merită mai mult decât pe Viorica Dăncilă. Pentru că, dacă n-ar exista femeile acestei țări, nu ar exista nimic.

Și nu vorbesc din perspectiva cuiva care are o agendă de gen, ci din perspectiva cuiva care crede că egalitatea dintre bărbat și femeie este o chestiune nenegociabilă.

Dacă noi, astăzi, trăim pe picioarele noastre, e și pentru că femeile acestei țări nu seamănă, în majoritatea lor, cu Viorica Dăncilă, cu Rovana Plumb, cu Elena Udrea, cu Alina Bica și cu alte doamne și domnișoare asemănătoare.

Ci seamănă cu cele care, în mod tenace și modest, lucrează, după care se întorc acasă și au viață alături de copiii și de soții lor. Și duc mai departe o moștenire de cultură, de sensibilitate și de tradiție.

Și, totuși, în fruntea țării a ajuns și Viorica Dăncilă.

Pentru că în fruntea acestei țări a ajuns Elena Ceaușescu. Pentru că Elisabeta Rizea a fost întemnițată. Pentru că femeile acestei țări au fost hăituite de poliție politică și pentru că femeile acestei țări au avut călușul la gură.

Faptul că există Laura Codruța Kövesi arată că femeile acestei țări au o cu totul altă imagine. Faptul că există cele două doamne minunate (Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, fondatoarele Asociației „Dăruiește Viață“ – n.r.), care adună fonduri pentru primul spital oncologic pentru copii, demonstrează că altfel sunt femeile acestei țări.

Și dacă vă uitați la toate manifestațiile pentru democrație și pentru stat de drept, femeile erau majoritatea.

În vremea comunismului, s-a întâmplat o contraselecție, atât în privința bărbaților, cât și a femeilor. Însă să nu uităm că bărbații, ca și femeile acestei țări, au fost supuși unui asalt fără precedent. Asalt care a început în 1940 și s-a terminat în 1989.

Faptul că evreii au fost supuși unui tratament discriminatoriu și, mai apoi, genocidului, spune ceva despre epoca pe care am traversat-o.

Faptul că, mai apoi, s-a declanșat lupta de clasă, iar profesoare eminente au fost date afară sau au fost silite să predea lucruri alandala, faptul că bărbații și femeile acestei țări au fost siliți, uneori, să mintă pentru a-și salva familia, asta a contribuit la o pervertire dramatică a caracterului.

De aceea cred că dialogul dintre părinții care au trecut prin comunism și copiii lor trebuie să fie unul corect. Ca și dialogul dintre părinți și bunici.

„Decembrie 1989“ ar fi avut șanse să fie cu ani mai înainte?

Atât Dej, cât și Ceaușescu au reprezentat lagărul comunist, adevărate vârfuri fie ale terorii, fie ale perversiunii.

Se discută acum foarte mult despre „Fenomenul Pitești“ și aș vrea să spun că trebuie să fim foarte prudenți în a opera revizuiri istorice.

Lucruri care s-au petrecut la Pitești, ca și la Gherla, ca și în toate locurile în care s-a făcut „reeducare“, sunt un lucru care, prin tragism, depășește rațiunea umană. Prima noastră datorie este față de cei care și-au pierdut demnitatea și viața.

Autorul moral și instituțional al crimelor comunismului este statul comunist. Asta fără să-i inocentăm în vreun fel pe cei care au aparținut Mișcării Legionare.

Dar nu legionarii conduceau închisoarea de la Pitești. Și este foarte greu de crezut că un experiment de un sadism atât de mare ar fi putut fi făcut fără cunoștința statului comunist.

Cred cu toată puterea că drumul pe care trebuie să-l urmăm este unul ferm de detașare față de extremele politice – fascism și comunism, dar și o cale a empatiei față de victime.

După cum trebuie să fim foarte limpezi că nu toate victimele trebuie canonizate. Unele victime ale regimului comunist erau victime cu orientare totalitară. În vreme ce altele – Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Titel Petrescu, Vladimir Ghika, episcopii martiri, alți oameni, fără nume - au fost închiși pentru că nu au vrut să-și cedeze pământul.

Cred că regimul comunist a cunoscut un grad de intensitate a terorii și a perversității și din cauza lipsei unor anticorpi pe care societatea românească să îi aibă.

E clar că societatea românească nu a fost societatea maghiară, nici poloneză, nici cehă. Societatea românească, la un moment dat, s-a predat regimului comunist, după 1965.

Nicolae Ceaușescu este încă privit de unii români drept un erou. Un patriot.

Ceaușescu nu este nici erou, nici patriot. Ceaușescu este exponentul unui regim criminal. Dacă securiștii doresc să îi pună eticheta de patriot, nu fac decât să confirme că au aparținut unei instituții ce a servit un regim criminal.

A construit fabrici în care au muncit sclavii regimului. A construit blocuri în care au locuit sclavii regimului.

A construit o cultură care avea ca rost – cultura oficială, mă refer – spălarea pe creier a acestei țări. A construit o țară după chipul și asemănarea sa. Asta îl face pe Ceaușescu patriot? Nu.

Ceaușescu este cel care a desfigurat această țară, a distrus urme ale tradiției și ale credinței noastre.

Mă întreb, cei care-l socotesc pe Nicolae Ceaușescu patriot cum se raportează la soarta Mănăstirii Văcărești și a Bisericii Sfânta Vineri?

Cum se raportează la soarta satelor care au fost desfigurate? Cum se raportează la soarta satelor săsești care au fost depopulate? Cum se raportează la soarta compatrioților noștri evrei care au fost vânduți?

Cum se raportează la soarta femeilor care au fost lăsate să moară pe masa de operație, pentru că erau acuzate de avort ilegal? Cum se raportează la soarta copiilor instituționalizați, descoperiți aproape morți în 1989?

Cum se raportează la standardul demnității umane? Cum se raportează la viața atât de grea a femeilor în comunism, obligate să muncească și obligate să-și crească copiii, pentru că sistemul de stat social al regimului comunist era unul eșuat?

Acum există și teoria că am ajuns sclavii Occidentului.

Asta o cred cei care sunt sclavii Rusiei, iar eu nu mă număr printre ei. România a revenit acolo unde și-a dorit întotdeauna să fie, de pe vremea cărturarilor Școlii Ardelene.

Noi n-am dorit niciodată să fim ai Răsăritului, cu atât mai puțin ai Rusiei. Noi am dorit să fim ai Occidentului și toți cei care au luptat în această țară, bărbați și femei, și-au dorit să fie parte a lumii occidentale. Iar sacrificiul lor a fost unul în numele libertății și al valorilor occidentale.

Dacă ar trebui să schimbăm ceva, la nivelul Constituției, la 30 de ani de la Revoluție, ce ar trebui schimbat?

Ar trebui schimbat totul. O nouă Constituție ne trebuie. O nouă Constituție pentru o țară care vrea, în fine, să se lepede de pesedism. Dar asta este foarte greu de realizat.

Ce am putea să ne reproșăm, după 30 de ani de libertate?

Modul în care i-am tratat pe cei care trebuia să ne fie repere morale. Modul în care i-am tratat pe Doina Cornea, pe Corneliu Coposu, pe Ion Rațiu, pe Regele Mihai, în anii 1990.

Modul în care am tratat-o pe Elisabeta Rizea, cea despre care propriii ei cetățeni socoteau că era mai bine să fi murit.

Modul în care am refuzat să înțelegem criminalitatea regimului Antonescu și ne-am grăbit să îi ridicăm statui, în anii ‘90.

Modul în care am călcat pe memoria victimelor și pe memoria celor care, nefiind victime, au fost umiliți de regimul comunist.

Modul în care nu reușim să îi facem dreptate lui Gheorghe Ursu. Modul în care nu reușim să găsim vinovați pentru crimele Mineriadelor.

Modul în care nu reușim să găsim vinovați pentru crimele regimului comunist. Modul în care l-am lăsat pe Alexandru Nicolschi să moară în patul lui.

Modul în care l-am lăsat pe Vasile Ciolpan să moară în patul lui și să ne sfideze. Modul în care l-am ales pe Ion Iliescu și l-am plebiscitat. Toate aceste lucruri sunt pete pe obrazul acestei națiuni.

Citește dosarul integral „Dosarul 30 de ani”

VIDEO Ultima încercare a lui Ceaușescu de a-și adormi poporul„

Cum să nu am ură pe Iliescu?“

Dosarul Revoluției, o epopee de 30 de ani

Cum s-au omorât românii între ei la Revoluție, din ordinul CFSN și al MApN

„Odioasa dictatură s-a prăbușit!“

Patapievici: Revoluția de centru. Reflecții asupra Revoluției Române și a revoluțiilor din 1989

Oliver Jens Schmitt: România are nevoie de o cultură a memoriei anului 1989

Victor Rebengiuc: „Când comuniștii l-au gonit pe Rege, fost un moment îngrozitor pentru mine“

Stanomir: „Între România pe care Regele o părăsește și cea în care revine nu mai e nicio legătură“

Radu Paraschivescu: Ce nu avem voie să uităm

VIDEO Petre Roman: „Nu am absolut nimic să-mi reproșez în privința Revoluției. Nici a Mineriadei“

Tismăneanu: Românii tânjesc după un nou început, la 30 de ani de la Revoluția lor sângeroasă

Dragoș Paul Aligică: Are sens o identitate românească în lumea asta globalizată?

Mircea Mihăieș: Privind înapoi cu speranță

Igor Cașu: Am îndrăgit România din 21 decembrie 1989

Radu Vancu: Pesedismul n-a fost un comunism, dar a avut aceeași vocație a minciunii endemice

Adrian Cioflâncă: Hibridarea revoluționară

Cristian Diaconescu: Românii și-au dorit cu patimă să trăiască într-o lume liberă