Radu Paraschivescu: Ce nu avem voie să uităm

De ce? Din mai multe motive. Printre altele, fiindcă e riscant ca, instalat în confortul clipei prezente, să-ţi aşterni viitorul fără să ţii minte trecutul.

Datoria de memorie e vitală, fiindcă doar în orizontul ei îţi pricepi viaţa la temperatura ei reală şi poţi să te aşezi în albia a ceva căruia îi spunem, imprecis şi uneori sfielnic, destin.

Nu întâmplător invitaţia la memorie vine din partea unui om care a făcut din exigenţă criteriu de operă şi de viaţă.

Memoria autentică, nefalsificată, e proprie oamenilor verticali, fiindcă doar ei se pot arăta în faţa oricărui examinator, cât de înalt sau de sever, fără să simtă nevoia concesiei. Din 1989 încoace, memoria şi uitarea fac bras-de-fer sub ochii noştri.

Uneori, ni se aprinde în ochi speranţa că braţul memoriei va învinge. Doar uneori. De multe, de prea multe ori, braţul care triumfă e al uitării.

Şi e păcat. Şi e ruşine. „Uitarea ca primă condiţie a memoriei“ devine astfel un paradox care asigură alibiul tuturor amnezicilor, autentici sau de conjunctură.

Ce nu avem voie să uităm din istoria ultimelor trei decenii? O mulţime de lucruri, dintre care se desprind câteva.

Primul este aşezarea castelului democratic al României post-1989 pe o fundaţie nesigură, pe al cărei nisip încă se văd pete de sânge nevinovat.

Cascada de manipulări izvorâtă din mintea lui Ion Iliescu şi din gurile crainicilor TV nu poate fi dată uitării, ca de altfel nici lichidarea curajoşilor care descoperă că „teroriştii“ de pe acoperişuri, care trag din toate poziţiile, sunt simple simulatoare menite să provoace panică.

A se adăuga aici ruşinea zilnică de-a trăi în contemporaneitatea unui Ion Iliescu încă nepedepsit pentru abjecţiile săvârşite.

Pădurile de cruci prin care şuieră vântul reproşului nu pot fi altceva decât martori împietriţi ai crimei. Între lacrimile unei mame rămase fără lumina vieţii şi inocentarea unui comisar al răului, justiţia preferă şi astăzi a doua opţiune.

Nu avem voie să uităm siluirea adâncă, în văzul şi în auzul ţării, a celei mai frumoase iniţiative civic-morale de la începuturile vieţii de după comunism.

Pe 11 martie 1990, George Şerban citeşte din balconul Operei din Timişoara proclamaţia în treisprezece puncte, care dă ocazia României să obţină o respiraţie mentolat-europeană. România ar profita de ocazie, dar n-are cum.

La Bucureşti, Proclamaţia e bruiată şi răstălmăcită de Cornelius Roşiianu, crainic al postului public de televiziune, care o transformă în proiect secesionist. De ce?

Din cauza punctului 8 al documentului, care conţine următoarea frază: „Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice liste, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate“.

Încârdăşirea dintre Ion Iliescu şi Securitate nu poate fi periclitată de un romantic care chiar crede în puterea căinţei.

Nu avem voie să uităm Mineriada din iunie 1990, prin care acelaşi Ion Iliescu împinge România de pe coama valului de încredere continentală în subsolurile feudalismului roşu.

Relaţia dintre Iliescu şi Securitate îşi arată din nou eficienţa, câtă vreme minerii chemaţi la Bucureşti să-i căpieze în bătaie pe bucureştenii cu aer intelectual sunt conduşi doar aparent de Miron Cozma şi în realitate de Nicolae Cămărăşescu.

Nici pe acesta din urmă nu avem voie să-l uităm. Şi nici pe minerul anonim care descoperă „dolari la peneţeu“ şi, oroarea ororilor, o maşină de scris electrică.

Şi nici pe gospodinele care-i aplaudă orgasmatic pe mardeiaşi şi-l confundă pe Ion Raţiu cu Mihai Eminescu, ambii fiind purtători de papion. Şi nici pe – din nou – Ion Iliescu, dispus să mai mintă o dată, sfidând înregistrările video, şi să declare că nu el îi chemase pe mineri.

Aşa trebuie să înceapă „datoria de memorie“ . Sunt trei paşi dintr-o serie lungă. Însă doar neuitând ce s-a întâmplat atunci, în 1990, mai putem emite astăzi, nesigur şi câteodată blazat, pretenţii la redresare şi la oxigen moral.

Şi fiindcă tot vorbim de uitare şi memorie, să spunem că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu au statuie în capitala liberă de comunism a României. Adrian Păunescu, în schimb, are. În centru.